Georges Nivat
Æîðæ Íèâà


 

Áèîãðàôèÿ

(ôðàíö.) (àíãë.)

 

Êíèãè

 

Ñòàòüè

 

Áèáëèîãðàôèÿ


La pas prin noua Rusie


Cuprins

1. Notă asupra ediţiei

2. Prefaţa autorului la ediţia română

3. Avantaje comparative : un fel de cuvînt înainte de Magdalena Boiangiu

IMPRESII DIN RUSIA ANULUI I

4. Moscovele

IMPRESII DIN RUSIA ANULUI VI

5. Noul spaţiu rus

6. Ce fel de democraţie poate exista în Rusia ?

7. Ce înseamnă să fii rus astăzi

RUSIA ANULUI IX

8. La leagănul Rusiei

9. Oglinda cinematografului

10. O societate nesigură

Lacunele legislaţiei

Un iz de tămîie

« Complexul Zinoviev »

ÎN RUSIA ANULUI 2003

Mirajul Petersburgului

Magia lui Sokurov

Ortodoxia rusă ieri şi azi


Georges Nivat

web — Alexei Grinbaum

2005


IMPRESII DIN RUSIA ANULUI I

Note de călătorie din septembrie-octombrie 1992

Moscovele

După orice călătorie în provincie, mă întorceam, bineînţeles, la Moscova, pe care o cunosc bine — mi-am petrecut acolo în total doi ani şi jumătate din viaţă — şi o iubesc. Moscova s-a schimbat, ca toate oraşele din Rusia. Publicitatea pentru un cazinou sau o marcă de computer se face în engleză sau în franceză. Soclul statuii lui Dzerjinski din piaţa Lubianka, în faţa sinistrei clădiri a KGB-ului, este un obiect atît de fascinant, încît îmi fac mereu drum pe-acolo : soclul gol, crucea ortodoxă înfiptă stîngaci în uriaşul bloc decapitat, cu inscripţia Prin acest semn vei învinge sînt un simbol extraordinar a tot ce s-a petrecut aici, a tot ce s-a prăbuşit. Ca şi celelalte oraşe, Moscova s-a trezit la viaţă: nenumăratele pieţe, vînzătorii ambulanţi, punctele de atracţie apărute pe culoarele metroului i-au dat, în sfîrşit, oraşului o faţă umană. Odinioară, orice negoţ particular în stradă era suprimat fără milă. In urmă cu trei ani, pe un culoar al metroului, aproape de centru, am văzut cum o bătrînă care vindea flori era bruftuluită şi alungată de un miliţian. Astăzi, pe imensele coridoare subterane ale metroului moscovit sînt grupuri care cîntă şi dansează, cer de pomană. In toate staţiile mari, noduri de trasee, există tarabe cu cărţi, cu ziare, artizanat ; de-a lungul imenselor galerii sînt aliniaţi comercianţi care-ţi oferă ba trei numere din Viaţa privată — o revistă de senzaţie, cu numerele de telefon ale prostituatelor care vin la domiciliul clientului —, ba un plan al oraşului sau un pachet cu două-trei cărţi vechi. In jurul gurilor de metrou din centru se îmbulzesc artişti şi anticari, în staţiile de la periferie se vînd numai produse de consuni; aliniaţi, cu o masă şi un taburet, mulţi stau ore întregi în picioare şi asortimentul oferit cumpărătorilor este extrem de heteroclit: o femeie vinde, de pildă, cinci-şase cărţi de Alexandre Dumas, doi cîrnaţi şi trei sticle de bere — le-a cumpărat stînd la coadă la magazinele de stat şi le revinde de trei-patru ori mai scump. Cînd plouă, toate au un aspect mohorît, mizerabil; pe vreme bună, spectacolul aduce cu o piaţă provensală şi oraşul devine încîntător. Am locuit pe strada Rîleev, în Arbat, vechiul cartier aristocratic, întotdeauna agreabil (cu excepţia străzii Arbat, care a devenit un fel de piaţă orientală kitsch, unde se vînd caschete ale Armatei Roşii, portretele lui Brejnev, grămezi de decoraţii sovietice), între Arbat şi Precistenka; luam metroul de la staţia Kropotkinskaia, care dă în bulevardul Gogol, unul din minunatele bulevarde de pe centura verde a vechii Moscove, pe care te poţi plimba kilometri în şir, departe de maşinile ce trec de-o parte şi de alta a parcului central. Femei venite din satele învecinate vînd roşii şi ceapă, carne la 60 de ruble kilogramul[*1], intermediarii etalează banane (într-o dimineaţă, preţurile cresc de la 240 la 250 de ruble), de la magazinele din preajmă vin negustori de gogoşi, de plăcintele, de turtă dulce ; se vînd şi cărţi. Dacă, în drum spre casă, moscovitul ar putea cheltui între 200 şi 500 de ruble pe zi, şi-ar face repede piaţa. Pe marginea aleii centrale a bulevardului sînt înjghebate chioşculeţe ferecate cu lacăte, deschise şi noaptea pentru simplul motiv că, dacă nu le-ar păzi nimeni după căderea întunericului, ar fi prădate. Chioşcul e bine luminat, produsele sînt expuse şi se văd preţurile, iar cu tînăra din interior se discută printr-o fantă. Sînt acolo ţigări străine (de la bulgăreşti, la 35 de ruble, la americane, cu 250), votcă (300 de ruble sticla de un sfert, prost capsulată - să fî fost botezată cu apă?), tot soiul de alcooluri străine care pot să ajungă pînă la 6 000 de ruble sticla, cum e cazul frumoasei sticle de votcă Absolut din Suedia. Sînt de vînzare şi ciorapi, fulare, pastă de dinţi, uneori baterii sau becuri (dispărute din magazinele «oficiale»). Aceste chioşcuri sînt, fără îndoială, controlate de mafie - aşa am citit în interviurile date de vînzătorii de noapte. Se lucrează în echipe duble : una în chioşc, alta afară, supraveghind împrejurimile. Cea de-afară e gata să-1 ia la bătaie pe clientul ispitit să-1 pungăşească pe vînzător şi să-1 avertizeze pe acesta în caz de atac. Lîngă unele chioşcuri de noapte staţionează maşini cu femei elegante -chioşcarul oferă şi serviciile unor prostituate de lux, iar tariful se negociază la chioşc. Moscoviţii îşi spun pe întrecute poveşti de groază, a devenit chiar principalul lor hobby. Cir-culă zvonuri groaznice despre crime şi reglări de conturi; chiar se întîmpla să ardă într-o noapte unul sau două chioşcuri. A fost omorît, pe întuneric, nepotul unui prieten, pe cînd se întorcea acasă, aşa, pentru plăcerea de a ucide : nu avea nici un ban la el şi nici măcar nu fusese buzunărit. Răul proliferează şi graţie nepăsării, felului în care oamenii se dezinteresează de spaţiile comune din imobile. Şaptezeci de ani trăiţi în socialism nu numai că nu i-au deprins cu respectarea bunului comun, ci i-au înverşunat împotriva lui: în blocuri, intrările sînt respingătoare, împuţite, sumbre. Becurile arse nu sînt înlocuite, iar cele care merg se fură de-a dreptul. Cine se duce la Moscova trebuie să-şi facă o provizie de chibrituri (la faţa locului nu se mai găsesc de luni de zile), să-şi ia o lanternă de buzunar şi o rezervă de baterii. Altfel, nu va avea nici o şansă să citească numele locatarilor în semiobscuritatea unui hol în care se înghesuie o sută de cutii de scrisori.

Schimbările toponimice au fost spectaculoase, dar moscoviţii nu le-au « digerat» încă. Domneşte şi azi o cumplită confuzie. Lui Kropotkin, anarhistul, i s-a păstrat staţia de metrou, dar strada Kropotkin a revenit la numele pe care i l-a dat ţarul Aleksei Mihailovici - Precistenka (strada ducea la Mănăstirea Fecioarelor, unde se afla icoana de la Smolensk a Maicii Domnului, zisă «preacurata», precistaia), aşa cum şi strada Ostojenka şi-a recăpătat vechiul nume, de la fostele grajduri de cai ale ţarului care se găseau acolo, după ce fusese botezată neinspirat strada Construirii Metroului. Staţia Kirovskaia a devenit « Iazuri curate » (Cistîe Prudi), dar mulţi nu se descurcă în noile nume, cu atît mai mult cu cît moscoviţii nu se orientează defel, nici măcar nu ştiu dacă locuiesc în nordul sau în sudul oraşului. Discuţiile cu şoferii de taxi sînt, prin urmare, interminabile - se vorbeşte despre vechiul sau noul nume pînă la ameţeală. Oraşul a ţinut morţiş să scape de denumirile cele mai dizgraţioase ; de exemplu, în centrul istoric al Moscovei, una din cele mai mari staţii de metrou purta numele revoluţionarului Noghin ; ea a devenit Kitai-Gorod, adică şi-a însuşit unul din cele mai vechi toponime ale Moscovei, Kitai-Gorod fiind aşezarea neguţătorească situată la nord de cetatea Kremlinului. E un mare noroc că metroul mai funcţionează - el rezistă, pe cînd atîtea alte echipamente sovietice şi-au dat duhul. (Totuşi, unele staţii construite la hei-rup pe vremea lui Hruşciov n-au făcut faţă uzurii. De pildă, staţia « Colinele lui Lenin » (Leninskie Gorî) şi podul ei au dispărut, prea avariate după douăzeci de ani.) Moscoviţii nu prea mai recurg la taxi dintr-un motiv foarte simplu : a devenit prea scump. La sfîrşitul lui septembrie, tariful a crescut de 50 (de ori ; cursa pînă într-o periferie îndepărtată, de pildă, pînă la cartierul construit pentru Jocurile Olimpice, dincolo de Fili, costa 6 000 de ruble. Sigur că poţi face semn unei maşini la noroc ; ori de cîte ori am încercat, am reuşit să opresc una în mai puţin de cinci minute ; preţul trebuie negociat de la început, cam pe la 300 de ruble pentru o cursă în centru. Opresc la semn două feluri de maşini: automobile negre de lux, oficiale - şoferul îşi face astfel un salariu suplimentar substanţial, în timp ce patronul lui stă la discuţii; a doua categorie sînt rablele un pic « aranjate », conduse de tineri abia intraţi în această afacere. Trebuie, desigur, să fie foarte descurcăreţi ca să facă rost de carburant: în cele două luni cît am stat în Rusia, preţul unui litru de benzină a crescut de la 6 la 25 de ruble[*2].

Dar traficul a rămas acelaşi. Nici aşa nu erau multe benzinării în Moscova, iar azi cele mai multe sînt închise, căci nu sînt aprovizionate, dacă nu cumva se deschid pe neaşteptate noaptea. Pe drumurile Rusiei sînt multe tipuri de staţii de benzină : unele nu funcţionează decît pe « bonuri » oficiale — pentru autobuze, pompieri, ambulanţe ; altele sînt mixte; există şi staţii zise « private », unde suma creşte, adică trebuie să adaugi şase sau zece dolari, ca să faci figură onorabilă.

După cum se vede, pe de o parte, Moscova a înviat, iar pe de alta, continuă să se deterioreze. Carcasele goale ale unor imobile aşteaptă o ipotetică restaurare. Se văd mari cartiere noi neterminate, cum e cel bancar, Krasnaia Presnia, un megapolis pustiu, care s-a procopsit deja cu o faună nocturnă. Pe ici, pe colo vezi schele : un milionar a cumpărat o veche clădire aristocratică şi o restaurează. « Privatizarea » merge bine, dar e un fel de monstru din Loch-Ness despre care nimeni nu are o idee precisă. In principiu, orice moscovit a avut dreptul să-şi cumpere apartamentul la un preţ absolut derizoriu, ceea ce însemna că proprietatea trecea la ocupantul actual (favorizînd astfel vechea nomenclatură). Suma n-avea nici o legătură cu preţul de mîine al pieţei sau cu valoarea reală. Se stătea la coadă, i se făcea curte domnişoarei de la ghişeu, care putea accelera mişcarea dosarului (i se dădeau mici cadouri, mai eficiente decît adevărata mită); dar nimeni nu ştia ce tip de proprietate avea pînă la urmă sau ce impozite avea să pretindă municipalitatea. Şi nimeni nu avea de gînd să plătească pentru întreţinerea imobilului al cărui coproprietar avea să devină. E prea împămîntenit reflexul dependenţei totale de administraţie. In mintea rusului, totul se reduce la confirmarea privilegiului de actual ocupant: el stă într-un apartament pe care îl va păstra. Există intenţia de a înfiinţa un comitet al fiecărui imobil care să trateze cu un eventual cumpărător străin. Străinul ar putea cumpăra apartamentele în care se stă încă la comun (numeroase în centrul Moscovei), ar muta la periferie cohorta de vechi locatari, ar renova imobilul pe cheltuiala lui şi în folosul celorlalţi coproprietari. Şi, dacă nu va izbuti să-i mute pe colocatari, o să i se vîndă boxele, scara de serviciu, o jumătate din holul blocului... In fond, şaptezeci de ani de practicare a purului drept de folosinţă a abolit definitiv sentimentul real al proprietăţii private.

Au apărut mici restaurante destul de bune — mă refer la reţeaua de localuri care-i interesează pe locuitorii Moscovei, şi nu la cea a Inturist-ului. Sînt « cafenele » private, în care, pentru 300 de ruble, se poate mînca bine, într-un loc curat, odihnitor şi unde — minune ! — există şi toalete curate, accesibile clienţilor. Nu e de rîs: în vechile restaurante ale statului, acest loc e ori zăvorit cu un lacăt mare, ori de tot nerecomandabil. Multe din aceste localuri nu ţin să fie semnalate la stradă — firma e foarte modestă —, trebuie să le dibui sau ajungi la ele prin recomandările prietenilor. La Moscova convieţuiesc stabilimente corespunzătoare unor perioade geopolitice diferite : restaurante vechi, cum e «Bazarul Slav» (Slavianski Bazar), uncie plăteşti în ruble, scump, plin de cheflii care stau acolo toată ziua; palate magnific restaurate, cum e Metropol, unde plăteşti în ruble sau în valută ; sinistrele cafenele de stat de pe vremuri, unde scoţi totuşi din buzunar vreo 50 de ruble, şi cafenelele noi, curate, unde o masă costă cel puţin 300 de ruble. Situaţia e caracteristică pentru Rusia de azi, unde toate cele coabitează : stalinismul, brejnevismul, gaidarismul. In josul ei, strada Gorki, rebotezată strada Tver, seamănă cu un început de Champs-Elysees, cu somptuoase magazine Dior sau Cartier, în vreme ce în susul străzii te înfunzi în noroi şi poţi cumpăra o bucată de salam de la o bătrînică amărîtă, care stă în picioare toată ziua. Spectaculoasă e şi renaşterea cerşetoriei, existentă încă în anii '50, dar definitiv eradicată mai tîrziu. Există şi cerşetori profesionişti, ca la Paris, dar şi mizerie adevărată, fără nume şi fără chip. Am văzut un olog, pe o seîndură cu rotile, împingîndu-se cu cioturi de lemn, cum se mai zăreau la Moscova prin 1956 ; mai tîrziu, toţi au fost goniţi şi — se spune — adunaţi laolaltă în Extremul Nord. Aveam, de obicei, la mine vreo douăzeci de bancnote de 10 ruble pentru fiecare ieşire de metrou. Căci trebuie să vorbim şi despre problema morală a occidentalului aflat în Rusia. Am schimbat primii dolari la începutul lui septembrie — 200 de ruble la un dolar; cînd am plecat, dolarul « valora» deja 380 de ruble şi se spunea că pînă la sfîrşitul anului avea să ajungă la 500 de ruble...[*3]

E limpede că pentru mine cheltuiala nu se prea simţea. Trăiam însă schizofrenic, pe un fel de dublă scală : aveam în minte un buget rus şi ma uluiam de preţuri, iar în buzunar căram pachete de ruble, cheltuind fără grijă. In toată Europa nu există o ţară mai ieftină decît Rusia. Ceea ce nu înseamnă însă că Rusia ar fi o ţară din Lumea a Treia. Dolarul creşte în chip delirant. Rubla e, evident, monstruos subapreciată. Capitalul rus se refugiază mereu în dolari, ba chiar se pare că fuge spre investiţii în Occident. In pofida reclamei la cutare sau cutare bancă, nu există în realitate un sistem bancar — în orice caz, nu există pentru indivizi. Vedeam cum capitaliştii mijlocii, care nu sînt cu toţii nişte pungaşi - unii mi-au inspirat încredere -, făceau servicii de curtaj pentru ţară, iar imediat ce aveau ceva bani, îi transformau în dolari. Spirala infernală a hiperinflaţiei actuale e alimentată de dolarizarea economiei (care nu funcţionează în viaţa cotidiană, căci rubla e liber convertibilă - eu nu am plătit mai nimic în dolari, ci totul în ruble). Se perpetuează deci această situaţie incredibilă, moralmente greu de suportat: două etaje de preţuri, fără legătură între ele. Pe de o parte, un sistem care-i corespunde rublei convertibile, unde aproape tot ce doreşti se poate cumpăra foarte scump pentru rus şi foarte ieftin pentru străin. Pe de altă parte, vestigiile magazinelor de stat, la preţuri de stat reaşezate sub presiunea libertăţii economice, dar rămase relativ mici. S-a ieşit din penuria absolută, însă piaţa a rămas, în general, speculativă, primitivă, o piaţă în care la un capăt al străzii se revinde ce s-a cumpărat la celălalt capăt. Funcţionează şi Rusia tînărului capitalist (l-am văzut la televizor pe unul cumpărînd un Mercedes cu 15 milioane de ruble, iar cînd a fost întrebat dacă nu e prea scump, a răspuns: « Dacă aş vrea, aş putea cumpăra douăzeci ! »), şi Rusia pensionarilor care trăiesc din 2 000 de ruble pe lună[*4]. Dar, atenţie, puterea de cumpărare a acestor 2 000 de ruble era mult mai mare decît în urmă cu doi ani. (In urmă cu un an, această putere era şi mai mare, dar nu se găsea nimic de cumpărat.) Cu banii ăştia, pensionarul va putea să cumpere de două-trei ori carne de pasăre, şi tot îi va fi mai bine.

Moscova se complace în viziuni apocaliptice. Am învăţat de mult să pun un bemol la toate predicţiile făcute de prietenii mei moscoviţi - cîte nu mi-au mai anunţat ei de treipatru ani încoace ! Pogromuri, foamete, insecuritate absolută pe străzi... Pogromurile n-au avut loc. Ba chiar unii evrei plecaţi în Israel s-au întors. Alţii, care îşi făcuseră bagajele, despachetau. Bineînţeles, se menţine un curent de emigraţie, dar el nu corespunde antisemitismului trăit personal, ci mai degrabă dorinţei, împărtăşită de mulţi oameni de aici, de a părăsi vaporul, dacă se poate, înainte ca el să se scufunde. Dar ţările occidentale îşi închid porţile pe rînd: criza nu-i face pe oameni generoşi, iar foştii cetăţeni sovietici nu au decît de cîştigat din această ucenicie, pentru a se lămuri mai bine că salvarea nu poate veni decît de la ei înşişi. Ceea ce mi-a displăcut însă profund în această călătorie a fost să descopăr atmosfera deziluzionată, chiar nocivă din sînul intelighenţiei moscovite. Elţin nu mai e considerat un erou; obiectul adoraţiei de ieri e demolat azi, fără însă a milita pentru altceva, fără a lucra la o schimbare politică, deşi toate căile sînt deschise. Se spune că preşedintele e un beţiv, lumea e indignată că a acceptat darul preşedintelui Turkmenistanului, un cal pur-sînge, care valorează două milioane. Se povesteşte că meciul de fotbal amical dintre guvern şi primăria Moscovei, de pe stadionul Lujniki, a avut loc în faţa tribunelor pustii, deşi a fost retransmis la televizor: jocurile demagogice ale puterii nu mai interesează pe nimeni! Totul e pretext de spaime, mai ales privatizarea. Lumea îşi bătea joc, fireşte, de faimoasele cupoane, bonuri de valoare emise în contul produsului naţional al privatizării generale a economiei, care bonuri vor fi împărţite întregii populaţii, de la sugari la pensionari. In discursul său de la aniversarea victoriei împotriva puciului din august '92, Elţin a promis că le va distribui, dar nimeni nu ştie ce valoare vor avea. Nominal, 10 000 de ruble, ceea ce nu e mare lucru. Dar valoarea lor va spori oare sau, dimpotrivă, ele se vor deprecia înainte de a fi onorate ? Oamenii nu s-au grăbit să-şi ia cuponul de la ghişeele administraţiei; doar cîteva băbuţe, care nu pricep nimic, se duc să întrebe : « Ce e un CUPON ?»

Extremiştii au încercat să destabilizeze Capitala : s-a aruncat, de pildă, o grenadă în McDonald's. E vorba, fără îndoială, de extremişti de dreapta, poate partizanii lui Vasiliev, marginalii Frontului Salvării Naţionale, care adună coaliţia heteroclită a opoziţiei naţionaliste : foşti disidenţi, foşti comunişti, foşti kaghebişti şi o masă de oameni speriaţi care nu înţeleg de ce s-a prăbuşit imperiul atît de brutal. Marele lor act fondator s-a petrecut anul trecut, în iunie, la Consiliul Naţional al Moscovei, în Sala Coloanelor. Dar în cele două luni cît am străbătut Moscova în lung şi în lat n-am văzut cu ochii mei nici un semn de dezordine — oraşul trăieşte şi respiră calm, fără desfăşurări de forţe poliţieneşti (sînt mai puţini poliţişti decît poţi vedea adesea la Paris).

Viaţa socială e în regres. Oamenii nu se mai vizitează ca înainte : nu numai pentru că nu se mai găsesc produse ieftine, ci, mai ales, pentru că nu mai au tragere de inimă. S-a dus vremea discuţiilor în şoaptă din bucătăriile moscovite : oamenii trebuie să înveţe să vorbească tare, în public, şi să-şi asume i esponsabilitatea spuselor lor — e o propedeutică foar

te dificila! Se tiu colocvii peste tot, cu o asistenţă firavă, dar sint serioase, iar tînăra generaţie îşi exersează acolo discursul public şi responsabil. Teatrele de revistă au dispărut, au dispărut şi comicii, teatrul trece printr-o criză majoră. Sălile de cinema sînt aproape goale. Moscoviţii se adună în sînul familiei, la televizor, se hrănesc cu noile seriale, dintre care cel mai cunoscut acum, comentat de toţi în toate mediile, e faimosul telefilm mexican Chiar şi bogaţii plîng. Fără îndoială, pentru că oferă toate ingredientele din visul clipei prezente : im mediu bogat, cu locuinţe de vis, un context social de lumea a treia, de care Rusia nu e departe, cel puţin pe plan psihologic, şi, mai ales, filosofîa simplă, consolatoare : « Şi bogaţii plîng... » Toţi ştiu cine e Marianna, eroina, ultimele ei trăiri sînt comentate de toată lumea, iar din clipa în care apare ea pe ecran, privirile devin vagi, atenţia se orientează spre împărăţia Mariannei şi a visului social... In mare vogă sînt extrasenzorialii, clarvăzătorii. Pînă şi poliţia, depăşită, le cerea la televizor victimelor să recurgă, dacă pot, la aceşti profeţi pentru a-1 găsi pe delincvent sau pe criminal.

In Rusia circulă un teatru al sosiilor: un fals Gorbaciov, un fals Elţin, un Gaidar fals joacă farse în gust medieval pe străzile oraşelor. Rolul cel mai periculos e cel al lui Gorbaciov: sosia sa e mereu bătută zdravăn de mulţime. De altfel, fostul « dur » din perioada perestroikăi, Ligaciov, s-a grozăvit azi la televizor că poate ieşi pe stradă fără să se lege nimeni de el, ceea ce nu e cazul autorilor perestroikăi, a zis el. Occidentul continuă să-1 aduleze pe Gorbaciov. Dar aici el este un om terminat şi refuzul său de a se prezenta în faţa Curţii Constituţionale e chiar mărturia eşecului. Ar fi putut să compară, pledînd vinovat: « Da, sub conducerea mea, Partidul nu a pus capăt dublei sale vieţi, de partid şi de stăpîn absolut al ţării, dar care dintre noi a scăpat neîntinat ? Şi cine nu ştie că acţiunea mea a declanşat începutul sfîrşitului ? » In loc de aşa ceva, Gorbaciov a jucat rolul unui fost suveran, un rol rare, în fosta URSS, a displăcut absolut tuturor. De altfel, una din problemele momentului e chiar aceasta : absenţa actorilor politici de rang naţional. Primarul Moscovei, Popov,-s a discreditat, Elţin e singur deocamdată, iar Uniunea Civică a lui Volski, reprezentant al lobby-ului industrial, deşi e in ascensiune, nu are o autentică bază populară. Dar ce partid are astăzi parte de spaţiu vital ? Alegerile parţiale care s-au ţinut în împrejurimile Moscovei au arătat o îngrijorătoare indiferentă a corpului electoral. Poate că, de fapt, Preşedintele a ratat momentul dizolvării unui Parlament prea conservator, ales cu mult înainte de eliberarea totală a Rusiei, ori poate s-a înţeles în secret cu bizarul preşedinte al acestui Parlament, Hasbulatov, tocmai pentru a evita alegerile, care, crede el, n-ar fi decît în folosul nemulţumiţilor, cel mai probabil, şi mai ales al Frontului Salvării Publice, numit de liberali « frontul brun-roşu » ? N-am văzut demonstraţii politice pentru că preţ de două luni n-a fost nici una. Dar i-am văzut pe militanţi vînzînd cu devotament ziarul Pravda, în vînt şi în frig, cum i-am văzut şi pe activiştii naţionalişti vînzînd ziarul lor, Den, adică Ziua. Tonul ziarului Ziua e foarte violent, deşi nu cheamă direct la insurecţie. Iată, de pildă, un apel al lui Prohanov: « Duşmanul este în casa noastră, boss-ul e la tribunal, corupătorul a pătruns în şcoală. Băieţii noştri sînt înrolaţi ca să fie duşi în Serbia, să se bată pentru imperialismul american. Fetele noastre sînt cumpărate ca să fie expediate în bordelurile din străinătate. Deja nu mai sîntem capabili să ne apărăm, nu mai avem ce mînca. Spionii străini ne conduc treburile... In Rusia trăiesc bine numai şobolanii şi păsările de pradă. » In jurul acestui nou pol politic se întreţes stranii înţelegeri. De exemplu, putem citi un dialog cordial între un politician belgian de extremă dreaptă, Jean Thiriard, şi Egor Ligaciov, pomenit înainte, sperietoarea de dreapta de pe vremea lui Gorbaciov — amîndoi sînt de acord că o nouă Europă trebuie să lupte împotriva imperialismului american al lui McDonald's şi Coca-Cola, ca şi pentru refacerea Uniunii Sovietice şi intrarea unei Rusii puternice într-o Europă regenerată. Activiştii neocomunişti distribuie fluturaşi în holurile blocurilor sau pe stradă. Am strîns cîţiva. Unul zice : « Comunişti! Pe 3 octombrie, la ora 12, în fosta Casă a Educaţiei Politice se va ţine o adunare a comuniştilor pentru a discuta proiectul de program ce urmează a fi prezentat la Conferinţa naţională, publicat în Pravda pe 3 septembrie şi pe 23 în Glasnosti. Tovarăşe, după ce-l vei citi, dacă poţi, dă-l altuia, fa copii după acest manifest. » Iată un altul: «Tovarăşi! Banda antisovietică a lui Gorbaciov, care a luat puterea prin viclenie, a distrus URSS, a aprins războiul fratricid între popoare şi i-a lăsat pe muncitori pradă lăcomiei speculanţilor. Trădarea nu cunoaşte limite ! Astăzi, ca să i se facă pe plac capitalului străin, poporul este jefuit de proprietăţi: pămînt, uzine, fabrici. A venit vremea să acţionăm ! » Urmează o convocare în Piaţa Manejului pe 24 octombrie. Cred că nu s-a dus nimeni acolo.

Momentul politic e dificil, toată lumea îşi dă seama, dar mi se pare că extraordinara stăpînire de sine dovedită pînă acum de poporul rus nu s-a epuizat. Preşedintele e criticat, dar nu refuzat. Lumea îşi rîde de reforme, le detestă, dar nu le refuză. Caricaturiştii îi înfăţişează pe nişte amărîţi care nu ştiu ce este « cuponul ». Numele străin al acestui cupon (voucher) e, cert, o eroare. Desigur, avea să aibă loc o negociere intre tabăra Preşedintelui şi cea a Uniunii Civice, care vrea să «înmoaie » privatizarea şi să păstreze marile unităţi de producţie, căci ele sînt acoperişul social al unei enorme părţi a populaţiei. In fond, totul se reduce la o cursă contra-cronometru : să se înainteze atît de mult în procesul de privatizare, îneît întoarcerea să fie imposibilă, pentru ca în Rusia să ia fiinţă, în sfîrşit, acea clasă mijlocie care lipseşte şi de care e atîta nevoie.

Am spus că viaţa culturală e letargică, absentă. Totuşi, există spectacole. Am fost, de pildă, la premiera moscovită cu Electra lui Sofocle, pusă în scenă de Liubimov, în rolul principal avînd-o pe Alia Demidova, actriţă în culmea gloriei. De fapt, spectacolul a fost montat în Grecia, graţie unui mecena grec. E un joint-venture tipic: ruşii vin cu talentul, străinii aduc finanţarea. Teatrul Taganka, pe vremuri glorios, un pol al rezistenţei, o cetate antistatală, nu mai are aceeaşi vibraţie, aceeaşi fervoare. Palatul regal de la Micene e înfăţişat sub forma unei intrări de cabaret, cu firme de neon şi o misterioasă uşă turnantă, căreia i se încredinţase un rol capital în mizanscenă. Electra e prăbuşită la intrarea în palat, Oreste poartă jeanşi. Corul antic e îmbrăcat în tunici de un roşu sîngeriu şi se dezlănţuie pe ritmuri de rock. Pe o masă joasă se aduc ofrande zeilor. Uciderea lui Egist, un bărbat gol, corpolent, într-un halat de baie din prosop, e impresionantă : prins în rotirea infernală a uşii turnante, îi vede pe asasinii lui la un metru. Dar mesajul final dat piesei de Liubimov e absolut insuportabil. Un călugăr în sutană, devenit dirijor de cor, ne livrează o concluzie de care Sofocle ar fi fost, fără îndoială, incapabil: cu Evanghelia într-o mînă, cu mătăniile în cealaltă, ne spune că aceste orori nu se vor repeta fiindcă o să vină creştinismul... Ortodoxizarea forţată a unui text, înrolarea în noua «ideologie » a devenit monedă curentă, dar nu e prea convingătoare. Procedura marca eşecul spectacolului Electra. Am văzut la Teatrul Mossoviet, vestigiu al perioadei de aur a teatrului sovietic, unde nu se mai joacă în fiecare seară, ca în atîtea alte teatre, un vechi spectacol strălucit, Ornifle de Anouilh, cu marele Iurski în rolul lui Ornifle, un rol în care actorul a îmbătrînit, şi încă foarte bine. La Teatrul Ermitaj — lucru nemaivăzut — se joacă Don Juan, un montaj de texte din Tirso de Molina şi Moliere, alcătuit de regizorul Mihail Levitin. Regizorul îşi interpretează propriul rol şi distribuie alte roluri pe scenă, umblînd în jurul unei gigantice maşinării care şuieră şi ţiuie, ca sculpturile lui Tinguely ; de fapt, manifestările ei ritmează spectacolul. Să fie maşina infernului gata să-1 înghită pe libertin ? De altfel, pe scenă se află doi libertini, doi Don Juan, unul mai tînăr şi altul mai bătrîn, unul după Tirso, celălalt după Moliere. Fără îndoială, Levitin e primul căruia i-a dat pun cap că personajul comandorului poate fi jucat de o femeie, iar Don Juan poate fi tentat să o seducă şi pe ea. In spectacol, totul e dublu : comandorul e chemat de două ori, iar Don Juan moare de mai multe ori, ca un disc zgîriat, care reia mereu aceeaşi melodie. Inventivă, montarea lui Levitin pare să depăşească puţin publicul, integrat, de altfel, în acţiune : sala devine salonul funerar din cavoul comandorului, iar atunci cînd acesta vorbeşte din fundul sălii, spectatorii trăiesc un mare moment teatral. Maşina infernală mai urlă o dată şi cei doi Sganarelle fac ordine în spaţiul în care drama s-a consumat...

La MHAT şi la Malîi am văzut cele mai impresionante spectacole. La Malîi se juca piesa lui Friederich Gorenstein, evreu rus emigrat în Germania, Infanticidul. E vorba de uciderea lui Aleksei de către Petru cel Mare, iar piesa pune problema vinovăţiei în Rusia cu o extraordinară acuitate. Petru c onstruieşte o Rusie nouă, europeană, reformată, iar Aleksei nu ascultă decît de forţele religioase obscurantiste, sfîrşind prin a fugi la împăratul de la Viena. In paralel se desfăşoară drama unei doamne de onoare a împărătesei, acuzată de infanticid şi condamnată de Petru, în ciuda afecţiunii pe care 1-0 poartă. Dar legea care o condamnă pe această femeie nu-l condamnă oare şi pe Petru ? Una dintre stratagemele cele mai ingenioase ale piesei face să coexiste tot timpul pe scenă tatăl şi fiul. Şi atunci cînd Petru este absent din acţiune, el stă pe scenă, mut, sumbru, trăgînd din pipă. Cele două Rusii stau faţă în faţă, cum riscă să se regăsească şi astăzi şi, poate, să comită un nou infanticid. Atmosfera creată de autor e, ca de obicei, sufocantă, aproape insuportabilă. Actul doi se concentrează pe scenele de tortură puse la cale de executantul fidei al mişeliilor lui Petru, Tolstoi, în prezenţa lui Aleksei care, întors acasă după fuga în străinătate, se înjoseşte minut cu minut, tot sperînd că tatăl lui îl va ierta. Scenă extraordinară, prefigurînd înjosirea unui întreg popor, a ţării întregi în epoca sovietică, pe care el însuşi o va denunţa, spetind să-şi apere capul de satîrul călăului... înjosirea şi frica se degajă din fiecare cuvînt, din fiecare gest. Gorenstein nu ţine partea nimănui. Ar trebui să-1 susţină pe ţarul Luminilor, care reformează prin vărsare de sînge şi spaimă, dar în final se înalţă silueta lui Aleksei, asasinat, care îl iubeşte pe Petru dar nu poate trăda lumea preaiubită a preoţilor, a tămîiei, a blîndeţii, a compasiunii; umbra lui creşte imensă peste Petru, prăvălit la pămînt după ce şi-a împlinit opera sa de căpetenie, dar e condamnat de sîngele pe care I-a vărsat... Celălalt spectacol e Jucătorii XXI, după piesa Jucătorii a lui Gogol, în regia lui Serghei Iurski şi cu decorurile lui Borovski. La textul comediei au fost adăugate cîteva scene din Suflete moarte, mai ales din partea a doua. Decorul, foarte epurat, reprezintă o încăpere scăldată de soare, undeva la ţărmul mării, costumele sînt moderne, într-un colţ al camerei televizorul transmite ştiri de la ultima sesiune a Sovietului Rusiei. Colonelul e în uniformă sovietică. Pe scenă sînt numai mari actori: Filatov, Iurski, Cerkasov, Natalia Teniakova... Dar povestea atît de tristă a acestor oameni, preocupaţi doar să se înşele unii pe alţii, cu un infinit rafinament al vicleşugurilor, conivenţelor şi trădărilor, e chiar Rusia de astăzi şi toată lumea simte asta, chiar şi fără ajutorul radioului care turuie ştirile zilei şi fără simbolul uşii de frigider cu care rămîi în mînă dacă ai tras ceva mai tare de ea... Iar atunci cînd dezbaterea ajunge la « Omul îi aparţine cu totul societăţii! - Nu, nu cu totul! - Ba da, cu totul! - Nu, nu cu totul! Ba da, cu totul! », parcă-1 auzi vorbind pe omul sovietic, incapabil în fapt să se elibereze de vigilenţa maternă a unei societăţi care îl ţine de atîta vreme în ham, ca pe un copil sau ca pe un căţeluş, încît a uitat pînă şi gustul libertăţii. Şi ce funest răsună cuvintele din partea a doua a Sufletelor moarte, inserate în textul Jucătorilor, despre inivernatorul virtuos care nu face decît să dubleze numărul i omisiilor de jefuire a societăţii... Căci, dacă o societate e i onstruită pe înşelăciune şi cel mai mare rău care i se poate întîmpla este ca un guvernant binevoitor să strice rînduielile, merită oare să-ţi baţi capul cu schimbarea ? Ultimele cuvinte scrise de mina lui Gogol pe manuscrisul părţii a doua din Suflete moarte sînt: « Vă poftesc să cercetaţi mai îndeaproape misiunea şi obligaţiile omului trăitor pe pămînt, căci avem cu toţii o reprezentare confuză despre aceste lucruri şi abia dacă... »

Spectacolul cu Jucătorii arată ca un manifest teatral, manifestul actorilor ce vor să reinstaureze sensul vieţii şi formele ei. E o sfidare la adresa tuturor pretenţiilor — numeroase la Moscova - de provocare gratuită şi de distrugere a sensului, puse sub semnul postmodernismului. « Să facem din resturi sinteza teatrului dramatic ! » spune manifestul lui Iurski. Dar oamenii de pe străzile Moscovei par să-1 contrazică. Singurele cozi mari pe care le-am văzut sînt cele de la chioşcurile unde se vînd bilete de loterie. In urmă cu trei ani, ba chiar cu doi, erau o mulţime de dezbateri ; or, acum, singura dispută publică la care am asistat a fost cea din staţia de metrou Biblioteca Lenin, stîrnită de standul unor fundamentalişti creştini care vor să facă o Biserică a Fecioarei, lăsîndu-i ortodoxia Satanei.

La începutul lui octombrie, mari banderole traversau străzile Moscovei anunţînd cea de-a 600-a comemorare a Sfîntului Serghei din Radonej ; mari adunări religioase au avut loc la Sfînta Treime-Sfîntul Serghei din vechiul Zagorsk (botezat astfel după un obscur revoluţionar local), redevenit Serghiev Posad. Evenimentul a fost însoţit de colocvii, comentate pe larg la televiziune. Ţi se părea că visezi văzînd că toate amplasamentele vechilor stindarde ale regimului sovietic erau ocupate acum de Sfîntul Serghei. In urmă cu un an, acolo unde în fiecare toamnă se înălţa un imens portret sinistru al lui Lenin în picioare, în eternul său impermeabil fluturînd în bătaia vîntului istoriei, municipalitatea a agăţat un uriaş Christ Pantocrator. Astfel, un iconostas îl înlocuia pe celălalt. După cîteva zile, zidurile Moscovei au fost acoperite — într-o campanie de afişaj fără precedent — de chipul pastorului american Billy Graham. Unor imense afişe negre pe care stătea scris Pocemu ? (« De ce ? »), li se adăugau fluturaşi lipiţi în casa scărilor, în curţi, pe garduri, peste tot. Se anunţa o mare întrunire pentru sîmbăta următoare pe cel mai mare stadion din Moscova, Lujniki. Cu o duminică în urmă, fusesem la baptiştii din Moscova, în marele lor templu de la Cistîe Prudî, care a fost mereu deschis, şi în anii persecuţiei religioase, ca un fel de vitrină a «toleranţei» oficiale. Azi, baptiştii din Moscova îşi deschid case de rugăciune în cartierele mărginaşe - înfiinţaseră deja şapte şi o a opta era în curs de constituire. Relaţiile baptiştilor cu lumea protestantă anglo-saxonă sînt foarte strînse, şi e evident că această Biserică beneficiază de subsidii externe. Odată cu deschiderea Rusiei, nici o Biserică sau instituţie occidentală nu s-a lăsat pînă nu şi-a făcut « ruşii ei », or, asta a dus la o destul de injustă repartiţie a creditelor între creştinii Rusiei. Relativa amărăciune a ortodocşilor e foarte de înţeles. Billy Graham s-a dus deci la baptişti în duminica aceea — de fapt, a întîrziat, împreună cu suita sa, ca o « vedetă » a predicatorilor ce se află. Puteam şti cum avea să fie predica sa, la drept vorbind, asemănătoare cu cele pe care le ţine în toată lumea. In ceea ce priveşte Rusia, trebuie spus că Billy Graham n-a aşteptat perestroika pentru a predica în URSS ; încheiase, de fapt, de mult o înţelegere cu regimul. Nu era singurul străin care avea să se ilustreze în acea zi: mai erau doi pastori australieni, un pastor american şi o delegaţie de studenţi de la un colegiu din Iowa. O enoriaşă mi-a spus că aşa e în fiecare duminică. Cînturile sînt frumoase, iar corul — remarcabil — cînta nu numai imnuri, ci şi piese clasice, Bach sau Haendel. l'ublicul e alcătuit din oameni simpli, muncitori, funcţionari, îmbrăcaţi de sărbătoare. Billy Graham îşi desfăşoară retorica lui obişnuită : împreună vom trăi un formidabil revival; nimic nu e cu neputinţă pentru Domnul, dovadă propria mea activitate ; de exemplu, am ajuns şi în Coreea de Nord, unde m-a invitat chiar preşedintele Kim Ir Sen. E greu de imaginat o mai mare lipsă de tact! Rusia ortodoxă nu e Coreea, aflată încă în mîna unui cumplit dictator. Convorbirea lui Graham cu dictatorul, preţ de o oră, e prezentată ca un fel de semn al Sfîntului Duh. Diavolul va fi răsturnat şi se va instaura o lume extraordinară. Dumnezeu va vorbi în acest week-end, iar Graham se exprimă aici, pregătind momentul. Graham pleacă înainte de sfîrşitul slujbei, cum şi sosise după începerea ei. S-a oficiat apoi o căsătorie, cu spovedirea publică a păcatelor şi intervenţia lui Dumnezeu prin intermediul mamei, ginerelui şi altor rude ale însurăţeilor. Cu speech-ul lui stîngaci, Billy Graham mi-a provocat o proiundă dezamăgire. Tot acest circ mediatic nu se potrivea defel cu tradiţia religioasă rusă. Şi nu era oare insultător să li se spună acestor umili baptişti, care nu-l aşteptaseră pe celebrul evanghelist ca să-şi aleagă calea, că sîmbăta următoare aveau să se convertească?

La Moscova, bisericile au revenit la viaţă. Se constată că distrugerea a fost mai puţin radicală decît s-a crezut. Din dosul clădirilor trîntite cu furca şi al unor paravane degradate se iţesc bisericuţe. Am intrat în lăcaşul lui Nikolai Vindecătorul de la Klenniki, strada Maroseika (noul-vechi nume al strazii Cernîşevski). Edificiul i-a fost restituit Bisericii Ortodoxe în 1990. Biserica de sus, de la primul etaj, a fost admirabil restaurată; pe vremuri, printre enoriaşii ei s-au numărat Berdiaev şi Florenski, dar au urmat decenii de tăcere şi distrugere. Acum, lucrările de reparaţie continuă, parohia trăieşte şi chiar publică o serie de documente foarte interesante despre istoria sa. M-am dus şi la Sfîntul Nikolai din Piji, în sudul Moscovei. Fiinţează acolo o parohie nouă, foarte activă, păstorită de părintele Aleksandr Şargunov. Ca în toate lăcaşurile readuse la lumină, circuli şi aici printre schele şi mormane de moloz, dar viaţa socială a enoriaşilor e deja impresionantă. Părintele Aleksandr e un om auster, dar charismatic, foarte ortodox în chestiuni de dogmatică (predă la Academia spirituală Sfînta Treime-Sfîntul Serghei). Face parte din generaţia de tineri preoţi - ca şi părintele Asmus, fiul unui cunoscut filosof -, care sînt fundamentalişti în materie de dogmă şi deschişi în privinţa vieţii sociale din parohia lor.

La Teatrul Studenţesc al Universităţii din Moscova, am asistat la prima masă rotundă la care se întîlneau intelectuali evrei şi creştini. A fost organizată la iniţiativa părintelui Reghelson - s-au pus afişe pe stradă, dar şi la Universitatea de la Colinele lui Lenin şi la noua Universitate, deschisă în vechiul local al Şcolii de Partid şi aflată sub conducerea lui Afanasiev. S-au adunat cam o sută de oameni. Moderatorul mesei rotunde, Reghelson, le-a cerut tuturor să fie politicoşi, dar să nu-şi atenueze poziţiile, dacă acestea sînt radicale. Printre participanţii evrei nu era nici un evreu ortodox. Erau prezenţi Leonid Katsis, care scrie pe aceste teme în presa moscovită, şi Mihail Weiskopf, venit de la Ierusalim -nici unul dintre ei nu era evreu practicant. Intervenţiile cele mai pregnante au fost deci cele ale creştinilor; printre ei se afla un evreu convertit, Aleksandr Gurevici, militant într-o mişcare religioasă pentru convertirea evreilor la noile Biserici creştine, nemarcate de păcatul istoric al creştinilor faţă de evrei. Gurevici a vorbit despre « Clubul vieţii, Biserica Golgotei». Acolo i se acordă un ajutor individual fiecărui evreu şi, teologic, accentul se pune pe Vechiul Testament. Oratorul s-a referit şi la tradiţia antisemită în care se înscriu cîţiva Părinţi ai Bisericii, mai ales sfîntul Ioan Gură de Aur, şi la participarea unor membri ai clerului la pogromuri. A propus să fie editaţi grabnic autorii ortodocşi care au scris împotriva antisemitismului şi a amintit canonizarea acelor creştini care au suferit pentru atitudinea lor curajoasă în afacerea Beilis. In final, a spus că, pentru Biserica Ortodoxă Rusă, afluxul permanent de evrei convertiţi este un aport continuu de sînge proaspăt şi de inspiraţie divină. Vorbitorul a stîrnit replici pătimaşe, prozelitismul lui printre evrei fiind judecat sever. Vera Volkova, de la noua Universitate de Ştiinţe, s-a referit la problemele teoretice ridicate de coexistenţa celor două confesiuni, a vorbit despre succesul în Rusia al teoriilor lui Lev Gumiliov, mort în urmă cu doi ani, despre etnicitate şi dinamismul neaşteptat care cuprinde o etnie atunci cînd intră în contact cu alta. Trebuie depăşită teama de celălalt, aşa cum în iubire se trece peste teama de celălalt sex. Un alt vorbitor, Evgheni Ihlev, liderul unuia dintre cele trei partide creştine, a spus că prăbuşirea comunismului i-a eliberat mai mult pe evrei decît pe creştini, căci, prin forţa împrejurărilor, contribuţia lor la revoluţie fusese substanţială. Antisemitismul de astăzi e orientat mai degrabă împotriva evreilor laici decît împotriva celor credincioşi. Venit din Israel, Weiskopf a declarat de la bun început că e sionist, dar nu credincios ortodox. Ortodocşii, a spus el, nu au anulat acuzaţia tradiţională de deicid la adresa evreilor, aşa cum au facut-o catolicii ; foarte puţini preoţi ortodocşi i-au ajutat pe evrei atunci cînd aceştia erau persecutaţi de ocupantul german. Cea mai impresionantă intervenţie mi-a părut cea a unui orientalist de confesiune ortodoxă, Aleksei Juravski. Esenţialul este, a afirmat el, să ne definim bine diferenţele : în definitiv, e mai puţin important să ştim dacă sîntem apropiaţi sau nu. Şi a abordat deschis problema misionarismului: catolicii, a spus el, au abandonat conceptul, ei îşi întorc pur şi simplu faţa spre Hristos. In alte religii există multe elemente christice. Soloviov credea că problema poloneză şi problema evreiască sînt esenţiale pentru Rusia, nu pentru ca ea să-i convertească la ortodoxie pe catolicii polonezi sau pe evrei, ci dimpotrivă, pentru ca Rusia ortodoxă să se definească mai bine faţă de ei, să se delimiteze pe ea însăşi... Există o anume tradiţie a zelului religios, bine reprezentată de Dostoievski, şi care poate duce la forme de antisemitism. De fapt, aşa cum a arătat şi Aron Steinberg, Dostoievski invidia poporul ales şi raţiona ca un evreu rus. In fine, a luat cuvîntul, pătimaş, un baptist venit de la Voronej special pentru această întîlnire. Ne-a împărtăşit temerile sale în faţa fundamentalismului religios din Rusia şi mai ales a manifestărilor de intoleranţă ortodoxă, în faţa a ceea ce el numea « ortodoxia de stat». Patriarhul, a amintit el, i-a excomunicat pe pucişti. Foarte bine, dar de ce nu-i excomunică pe antisemiţii ruşi ortodocşi ? La Voronej se pun în cutiile de scrisori manifeste cu iniţialele lozincii « Stîrpeşte-i pe evrei ca pe cîini». Căzăcimea resuscitată e şi ea animată de antisemitism, a spus el. Episcopii ortodocşi sînt îngrijoraţi de prozelitismul protestant, în care văd un pericol pentru însăşi esenţa Rusiei; dar o să ne întoarcem astfel la persecutarea unor secte ? S-a uitat oare că, în 1917 chiar, a existat un fel de gulag ortodox unde erau trimişi adepţii sectelor religioase, mai ales protestanţii ? La Voronej, a spus el în încheiere, ziariştilor le e teamă de eparhie (conducerea diocezei), aşa cum pe vremuri le era frică de Obkom (comitetul regional de partid)... Mi s-a părut foarte exagerată această intervenţie violentă, dar am relatat-o pentru a arăta cît de liber e acum schimbul de păreri între creştinii ruşi. Şi e bine că e aşa !

Colocviile pur universitare sau intelectuale nu mai trezesc azi mare interes. In urmă cu trei ani, s-ar fi văzut aici o mulţime înflăcărată ; acum, asemenea reuniuni nu mai aduna decît specialişti. Totul s-a spus într-un timp foarte scurt! La Biblioteca de Limbi Străine — de multă vreme o oază a liberalismului, condusă de Viaceslav Ivanov (celebrul filolog structuralist e însă mai mereu plecat peste mări şi ţări, acum predă la UCLA), dar aflată sub patronajul efectiv al Katerinei Ghenieva — se lucrează la nenumărate proiecte intelectuale orientate spre străinătate. Acolo se află şi sediul Consiliului Britanic. « Fureur de lire », manifestarea iniţiată de Jack Lang, urma să aibă loc în octombrie, cu expoziţii pe tema cărţilor. (Expresia « furia lecturii » nu se poate traduce în rusă — eu personal nu o agreez deloc, lectura fiind orice, la o adică, dar nu « furie » ; pe ruseşte se va numi deci « sărbătoarea lecturii ».) In septembrie s-a ţinut la Bibliotecă un colocviu despre Vladimir Soloviov, a cărui operă e o sursă de inspiraţie politică şi religioasă pentru mulţi, în măsura în care Soloviov a pus în termeni foarte proprii şi « problema evreiască » (afirmînd că e, înainte de toate, o problemă creştină), şi problema naţionalismului (denunţînd excesele slavofilismului tîrziu). De un an, Biblioteca are şi o editură şi se străduieşte să realizeze coeditări cu ţările occidentale, atrăgînd clienţii cu tot ce e ieftin în Rusia pentru cine plăteşte în dolari. Directoarea instituţiei, doamna Gromenko, se plînge însă amarnic de impozitele care ajung la 70 % şi o lasă aproape fără nimic.

Noua Universitate, condusă de istoricul Iuri Afanasiev, funcţionează în fosta Şcoală de Partid. E o universitate de ştiinţe sociale şi, ca multe alte universităţi din Rusia de azi, are două secţii, una gratuită, alta cu plată. Universităţile au tendinţa de a se « americaniza », căci sectorul privat îşi face treptat loc în interiorul fiecărei universităţi de stat. Colocviul « Cultura şi criza » a adunat la Universitatea nouă mai ales ruşi şi americani. Era şocant să vezi cum li se dădea cuvîntul unor tineri americani care enunţau truisme si banalităţi în faţa unui public alcătuit din ruşi mult mai cultivaţi. E oarecum reversul lamentabil al situaţiei actuale a Rusiei, ajunsă, în comparaţie cu America, la sapă de lemn. Ce să mai zici de tinerii savanţi ruşi, care, pentru a cîştiga cîţiva dolari, acceptă să întreprindă cercetări bibliografice sau să redacteze lucrări ştiinţifice pentru colegii lor americani şi chiar pentru studenţi din Iowa sau Wisconsin. La colocvii e, de altfel, imposibil să eviţi o adevărată cohortă de inşi care-şi oferă serviciile (sînt gata să se ducă în Occident ca să ţină un ciclu de conferinţe, să editeze cărţi pe compact-discuri, să tipărească ieftin teze de doctorat din străinătate). Pe 8 octombrie, m-am dus la Universitatea de Stat de Ştiinţe Sociale, unde i se acorda titlul de doctor honoris causa lui Andrei Siniavski, sosit de la Paris, oraş în care se stabilise din 1974. Am constatat încă o dată că Rusia era mai curind dornică să şteargă cu buretele timpul pierdut şi să-şi recupereze « gloriile » plecate în străinătate, decît să înţeleagă mai bine ce se petrecuse şi cum fuseseră primite în străinătate oile sale rătăcite. E surprinzătoare graba cu care lumea se străduieşte să îngroape capitolul emigraţiei, să-l înglobeze şi să-1 mistuie în istoria metropolei, minimalizînd actul respingerii exilaţilor şi facînd să dispară aproape cu totul problema integrării lor în străinătate. Aşa se face că nici măcar nu s-a menţionat faptul că Siniavski a fost, de-a lungul a douăzeci de ani, profesor la Sorbona şi că ruşii întîmpinau acum în persoana lui deopotrivă un profesor « străin ». După obiceiul lui, Siniavski a răspuns la elogii printr-un discurs anecdotic de o complexitate cvasitalmudică. In galeria vechilor profesori de la Padova, Siniavski descoperise un rus, pe Posinikov, care-şi susţinuse acolo, pe vremea lui Petru cel Mare, un dublu doctorat, în medicină şi în filosofic Ca şi alţi profesori ai universităţii, Postnikov îşi lăsase moştenire craniul, iar Siniavski evoca acel lung şir de cranii profesorale din vechea universitate italiană : am fi astăzi oare capabili să-i dăruim totul universităţii, inclusiv craniul nostru ? Universitatea « de tip nou » condusă de Iuri Afanasiev a atras cei mai buni savanţi, mai întîi plătindu-i aproape dublu faţă de alte institute ştiinţifice din Capitală — unele instituţii sînt părăsite de toată lumea, aşa cum fug şobolanii de pe vaporul pe cale să se scufunde. Un tînăr colaborator ştiinţific dintr-un institut al Academiei de Ştiinţe lua 1 200 de ruble pe lună şi era vulnerabil la cîntul oricărei sirene. In plus, unele institute, cunoscute pentru poziţiile lor conservatoare şi naţionaliste, au tras foloase de pe urma introducerii procedurilor democratice. Pînă nu de mult, ele ţineau să iasă în evidenţă afişînd atitudini liberale. Astăzi nu le mai interesează decît să supravieţuiască : îşi pun toată clientela să voteze ca un singur om, iar cei mai monstruoşi mandarini ai vechiului regim pot astfel să-şi păstreze postul prin vot « democratic ». Universitatea de Stat din Moscova s-a străduit şi ea cît a putut să se destalinizeze cu adevărat. A rezultat o diferenţiere tot mai pronunţată a instituţiilor ştiinţifice ruse, cel puţin în domeniul ştiinţelor umane. Universitatea de Ştiinţe Sociale pregăteşte muzeografi şi arhivişti, oferă cursuri de iniţiere despre diverse culturi pentru oameni de afaceri, a deschis chiar un departament de studii de gen. Pe scurt, vrea să fie vîrf de lance în prelucrarea experienţei americane şi, în acelaşi timp, tinde să devină o şcoală de formare profesională. Nenumăratele busturi ale lui Lenin risipite prin fosta Şcoală de Partid au ajuns toate la groapa de gunoi, dar au rămas soclurile, sfîşietor de goale - pe unele din ele au aterizat ghivece cu plante verzi, minuscule faţă de suport. Au rămas pe loc ghirlandele şi lozincile turnate în ornamentele de fontă — un domeniu de studiu foarte nimerit al cimitirului semantic care e azi fosta Rusie sovietică.

Moscova nu şi-a pierdut deloc farmecul. Desigur, au supravieţuit prea puţine lucruri din oraşul de odinioară, cel cu « patruzeci de ori patruzeci de biserici »[*5]. Cîteva cartiere ale vechii Moscove se întrevedeau însă chiar sub Moscova stalinistă, pompoasă, încă intactă, şi dedesubtul Moscovei lui Hruşciov, care a căzut în ruină. Oamenii visează la o nouă prosperitate, care le va permite să pună în valoare străvechile rămăşiţe, să elimine contradicţiile recente, degradante, şi să umanizeze imensele pieţe pustii, amenajate peste tot de puterea sovietică, ca şi cum ar fi vrut să facă oraşul cît mai inuman. Lumea visează cafenele, noi localuri de întîlnire. Vechile « cafenele » sovietice (care n-au nimic în comun cu cele de la Paris, erau doar nişte cantine unde se putea mînca la repezeală) au fost în majoritate abandonate. Părăsite şi degradate sînt toate acele ciudate invenţii sovietice precum sifonăriile sau « grădiniţele » adăpostite sub o ciupercă mare de lemn pictat, unde se putea mînca ceva la botul calului, ca într-un Disneyland aliarus ă la russe »). Sigur, au apărut deja alte locşoare, pitite de teama rackeţilor[*6]. Unele îşi zic « bistro ». Vechea Moscovă dăinuieşte atît în centru cît şi la periferie. La periferie se mai vede, de pildă, bătrînul apeduct de pe nul Iauza, care, în oraş, s-a transformat cu totul în canal subteran, dar care, în nordul Moscovei - unde m-am dus să-1 vizitez pe scriitorul Mark Haritonov -, mai descrie cîteva bucle surprinzătoare, dezvăluind şi un apeduct de pe vremea Ecaterinei ce-i conferă un aer roman acestui colţ din imensa aşezare. Mark locuieşte într-un apartament la parter, apărat de nişte gratii stilizate. E bucuros să trăiască în «suburbia rurală a Moscovei», nu departe de barăcile de lemn ridicate acolo imediat după război. De altfel, în dosul porţilor mari de la stradă, toată Moscova devine un labirint ţărănesc, invadat de mărăcini şi tufişuri, cu mii de unghere care au farmecul straniu şi stătut al cadrelor din Oglinda lui Tarkovski. Vraja e aceeaşi şi în centru, în cartierul Arbat, pe strada Armenească sau în cartierul negustoresc de odinioară, Zamoskvorecie. Există, desigur, şi o Moscovă splendid restaurată : reşedinţa Patriarhiei şi diverse imobile particulare de la începutul secolului al XlX-lea, transformate în ambasade -adevărate insule de lux în haosul dezinvolt al Capitalei. Dar ele se învecinează cu labirinturile de curţi si iungla urzicilor uriaşe. Mi-e foarte drag giganticul dedal de lîngă Sfîntul Nicolae, în care au trăit atîţia scriitori; acolo, în vechile caărmi ale opricinicilor (garda pretoriană a lui Ivan cel Groaznic), cu subsoluri boltite, se aflau atelierele unor artişti. Cu cîteva săptămîni în urmă, aceste subsoluri erau încă «la comun», acum fuseseră deja cumpărate de un capitalist. Cînd voi trece din nou pe-acolo, voi găsi, poate, un bar de noapte... Acolo l-am cunoscut pe Ruslan Hamdanov, un uzbec romplet rusificat, dovada vie a ecumenismului cultural creat împrejurul Rusiei şi negat astăzi din toate puterile la periferia vechiului imperiu. Fără îndoială, stilul pătrunzător şi elegant al lui Hamdanov va face într-o zi mare impresie la Paris. Acuarelele lui, în care se aglomerează grupuri de personaje îmbrăţişate, femei a la 1920, cu pălării uluitoare, peisaje apoase, sînt locuite de un vis al intimităţii şi al eleganţei.

Pe strada Precistenka, în adîncurile unei foste reşedinţe boiereşti, în vechile grajduri şi în anexele servitorilor s-a instalat atelierul unui sculptor care s-a umplut de forme migdalate, răsărite dintr-un soclu zgrunţuros, dar şi atelierul unui filosof convertit la pictură, cu pînze colorate crud, violente. Moscova artiştilor e neliniştită. Pentru ea, ca pentru toţi ceilalţi, salvarea vine de la cumpărătorii străini. Asta s-a întîmplat deja cu sculptorul Sidur, dar postum: violentele sale revi erotice, instalate în multe pieţe din Germania, sînt un protest sinistru împotriva mitului uzat al umanismului. De altfel, pe piaţa artistică a Moscovei, Germania e mult mai prezentă decît Franţa, ca, de altfel, şi în cursa pentru investiţiile industriale de ocupare a sectorului (căci toţi aşteaptă ca ţara să demareze în fine). In schimb, Franţa domină în ştiinţele socio-umane, îi exportă aici pe cei mai străluciţi conferenţiari ai ei. Şi, în acest răstimp, restaurantul McDonald's e mereu plin ochi, în ciuda ameninţărilor cu bombe, în ciuda bombei adevărate care chiar a explodat, rănind numeroşi candidaţi la acest umil vis american...


1  Preţurile sînt cele din octombrie 1992. In martie 1993, crescuseră, în medie, de zece ori.

2  40 de ruble în martie 1993.

3  In martie 1993, era la 750 de ruble.

4  în martie 1993, aveau între 6 000 şi 12 000 de ruble.

5  Această denumire istorică este şi titlul unui album de fotografii înfaţişînd Moscova de altădată, publicat la Paris de Editions YMCA.

6 Mafia a împărţit Moscova în opt «teritorii». Controlează întreg sectorul privat şi - se spune - o parte din cel public.