Georges Nivat

« Foame, frig, ger. Unde să mai încapă şi Republica aici ? Măcar de-ar creşte cartofii şi morcovii. Hotărît lucru, eu sînt pentru autocraţie. Dintr-un palat încălzit, poţi să guvernezi oricînd „periferia". In vreme ce pe frig nu poţi să te îngrijeşti nici măcar de colţişorul tău. Republicile sînt făcute numai de oameni care stau la căldurică. »

Vasili Rozanov

« Libertatea n-a fost niciodată principala grijă a revoluţiei ruse. »

Gheorghi Fedotov

Se discută la nesfîrşit despre instituţiile din Rusia. De pe vremea faimoasei schisme dintre cîţiva amici de la Universitatea din Moscova ce se întruneau pe la 1830 acasă la unul dintre ei - studentul Stankievici, mort tînăr, de ftizie -, o schismă între « partida slavă » şi « partida occidentală », această problematică a devenit axa reflecţiei politice în Rusia şi vaca de muls a tuturor eseiştilor occidentali (la care se adaugă, desigur, tema «sufletului rus», adică a componentei iraţionale, o temă apărută în secolul al XVIII-lea).

Contract şi « sacrificiu de sine »

O formă înnoită a acestei problematici a dihotomiei Europa-Rusia ne-a dat-o recent un gînditor, filosof, filolog şi istoric al ideilor, părintele «structuralismului rus», Iuri Lotman. Mă refer la un articol al său din 1981, reluat de curind în ediţia de Opere complete a lui Lotman : « contractul » şi «sacrificiul de sine ». Contractul este de origine magică şi păgînă : şamanul face un număr de gesturi, iar forţa superioară îi răspurîctextot printr-un număr de gesturi. Dreptul roman este de origine păgînă şi din el s-a inspirat toată cultura occidentală, zisă de drept roman. Contractul e constrîngător, pe cînd «sacrificiul de sine » nu e, acesta e un act religios prin excelenţă; e contrariul unui contract: mă încredinţez lui Dumnezeu, fara a-i cere nimic în schimb. Nu există echivalenţă între o parte şi alta ; e vorba, în esenţă, de un dar. Cultele păgîne ruse erau şamanice şi comportau înţelegeri, dar în cultura rusă creştină, înţelegerea (pactul) se face doar cu Satana, nu cu Dumnezeu. Relaţiile feudale din regiunea kieveană au cunoscut o tendinţă de pact, dar Biserica nu le-a dat binecuvîntarea. Un contract precum acela dintre Sfîntul Francisc din Assisi şi lupul din Gobbio e inimaginabil în Rusia. Cele două tipuri de relaţii coexistă în Rusia veche, dar contractul nu e bine văzut — se consideră că îl înjoseşte pe om. In secolul al XVIII-lea, forma contractuală predomina în Rusia, sub influenţa ţarului Petru şi a occidentalizării: ţarul-lucrător cerea în schimbul propriei sale munci o bună îndeplinire a sarcinilor. Lotman are o interpretare originală a Contractului social al lui Rousseau, care n-a avut prea mare influenţă asupra spiritelor ruse. Cum poţi în acelaşi timp deprecia semnele — moneda de schimb a contractului — şi ridica în slăvi contractul ca atare ? Această contradicţie fundamentală a lui Rousseau a devenit contradicţia unei bune părţi a Occidentului. Secolul al XVIII-lea, concret, mercantil, meşteşugăresc este alcătuit din schimb şi dintr-o producţie intensă de semne (nu de simboluri, ci de semne pur şi simplu, în care semnificatul nu are legătură cu semnificantul, funcţionează doar convenţia). Or, pe la sfîrşitul acelui secol rousseauist, oamenii atacă semnele şi taie astfel craca pe care trebuie să se aşeze totul... La cealaltă extremă, francmasonii, ostili ideii de contract, nu vor să admită decît « sacrificiul de sine » pentru Idee, pentru Absolut, fara contrapartidă explicită şi contractuală. Aşa se şi explică influenţa enormă a francmasoneriei în Rusia, în ciuda faptului că a fost interzisă în secolul al XIX-lea. « încredinţarea sinelui » în mîinile absoluuilui este — spune Lotman — deopotrivă idealul lui Nicolae I, cerut pentru el însuşi de la supuşii săi, căci el este autocratul, m idealul revoluţionarilor ruşi de-a lungul întregului secol, revoluţionarii care fac din Binele comun sau, mai degrabă, din Cauza comună Dumnezeul absolut ce cheamă la sine darul total de suflet. Continuînd ideile lui Lotman, ce rămîn destul de enigmatice, s-ar putea spune că Rusia era mai pregătită decît se crede îndeobşte pentru Reforma luterană: iertarea în schimbul faptelor bune corespunde perfect unui ideal religios opus idealului magic. Şi, într-adevăr, influenţa luterană a fost mai puternică decît ne imaginăm, în general, în ţările slave, unde s-a întîlnit însă cu alte erezii aflate în contradicţie cu Biserica sau cu dogma Sfintei Treimi. Ea s-a con-|ugat cu erezia anterioară a «iudaizanţilor », a avut eroii săi, pe Matvei Başkin şi Feodosi Kosoi, din secolul al XVI-lea, zis, după apariţia noii doctrine, un « Luther rus ». Ivan cel Groaznic, ţar versat în teologie, a fost abordat de protestanţi (de pildă, de pastorul ceh Rokyta) şi de catolici (cu faimoasa ambasadă a iezuitului Possavino). In «cartierul german» locuiau pastori cunoscuţi de Ivan, episcopul luteran din Uppsala a fost primit de ţar, dar marele eveniment a rămas primirea lui Kokyta la Ivan în ziua de 10 mai 1570, precum şi disputatio pe care au avut-o în acea zi şi al cărei text ne-a parvenit^[*1].

Husiţii erau foarte interesaţi de Rusia şi ruşii se interesau de husiţi: slavofilii ruşi din secolul al XIX-lea îi considerau eroi pe martirii husiţi. Nu e cazul să intrăm în detaliile acestei dispute teologice, dar chiar faptul că ea a avut loc dovedeşte că exista un punct de contact între « religia rusă » şi protestantism, deşi Rokyta subestima semnificaţia tradiţiei pentru ruşii ortodocşi. Totuşi, ideea unei înnoiri evanghelice nu le-a fost niciodată străină ruşilor şi n-au lipsit sectelejnspirate de ea. « Stundiştii» de la sfîrşitul secolului al XIX-lea erau foarte numeroşi, mai ales în sudul Rusiei. Tema religioasă a iertării se găseşte, fara îndoială, în ambele conresiuni. Nu este mai puţin adevărat că în micul său text Lotman a atins un punct sensibil al gîndirii ruse : cea de-a Treia Romă n-a moştenit de la prima spiritul juridic, legile scrise, cultul contractului scris, pe care le-a moştenit Occidentul « latin ». Mitul celei de-a Treia Rome priveşte mai curind relaţiile dintre imperiu şi patriarh, dintre politică şi religie. Merită să remarcăm că o întreagă tradiţie istoriografică rusă asimilează, dimpotrivă, răul Occidentului cu Reforma şi cu Renaşterea, cu instalarea cultului Raţiunii, îndreptat împotriva Tradiţiei. Soljeniţîn a preluat aceste teze, considerînd Reforma o cotitură catastrofală pentru Europa.

Scurtcircuitul ţar-popor

E nevoie de o tipologie a problematicii politice ruse, ne spune eseistul Vladimir Kantor. O tipologie care să ne explice faptul că puterea rusă a făcut întotdeauna apel la popor, la părerea poporului. Ţarii înfiinţaseră Consiliile zemstvei şi, chiar atunci cînd acestea nu mai erau convocate, ţarul se mîndrea întotdeauna că e în legătură directă cu poporul. Corpurile intermediare au fost mereu punctul slab al Rusiei. Şi, în acelaşi timp, poporul rus a fost oprimat — un popor de iloţi, multă vreme supus serbiei, apoi înrobit social din greu de puterea sovietică. « Vocea poporului este vocea lui Dumnezeu », spun în cor mulţi gînditori ruşi, printre care şi Dostoievski, dar e vorba de un popor care nu avea voie să-şi facă auzită vocea, cel puţin nu în forma în care concepem azi puterea democratică. Dar poporul e cel care îl sprijină pe prinţul din Kiev, iar nu drujina, vasalii lui înarmaţi. Contractul lega drujina de prinţ, dar poporul era legat de el prin ceva mai profund, care seamănă cu « sacrificiul de sine » evocat de Lotman. Odată cu Ivan cel Groaznic şi lupta sa împotriva boierilor, acest aspect al lucrurilor se clarifică. Monarhiştii populişti văd aici o « monarhie populară », în care cei de sus se unesc cu cei de jos împotriva intermediarilor. Un principiu care apare la Dostoievski sub forma sarcastică a lozincii lui Şigaliov din Demonii: « Toţi sclavii sînt egali. » In Rusia, revoluţiile s-au făcut întotdeauna de sus, observă într-o cărticică Natan Eidelman (azi decedat), istoric al Decembriştilor^[*2] şi al epocii lor. El se întoarce în timp pînă la Ivan cel Groaznic şi la împărţirea teritorială făcută de el în zemşcina şi opricinina. Prima păstra vechile structuri feudale, supuse boierilor ; în cea de-a doua, structurile erau abolite, iar puterea le aparţinea acoliţilor lui Ivan. Mutatis mutandis, putem compara acest sistem dublu cu cel al sovietelor şi al partidului, cu dubla putere din URSS. Opricinina acoperea, desigur, întreg teritoriul social. Se ştie că Stalin nu numai că îl iubea pe Ivan al IV-lea, ci şi că, în februarie 1947, i-a convocat pe Serghei Eisenstein şi pe actorul Cerkasov ca să le vorbească despre partea a doua a filmului Ivan cel Groaznic. Caracterul progresist al lui Ivan nu reieşea destul de clar din film ; căpetenia opricinicilor, Maliuta Skuratov, temut pentru cruzimea sa, nu apărea, aşa cum ar fi trebuit, în postura sa grandioasă de apărător al Rusiei împotriva străinilor.

Singurul om liber din Rusia

Din aceleaşi motive, Petru I a creat şi el un aparat de stat paralel. Istoricul Iakov Gordin a arătat pe larg, într-o carte recentă, intitulată Intre sclavie şi libertate, rolul exorbitant încredinţat de Petru ofiţerilor din Gardă, trimişi peste tot ca reprezentanţi ai săi personali, de rang inferior, dar avînd autoritate absolută asupra comandanţilor militari de carieră. Se vede şi aici o dublă ierarhie a puterii, dar adevărata putere emană de la stăpînul absolut, preocupat să scoată ţara din ţîţîni, să o « reformeze de sus ». Rezultatul — spunea Herzen — a fost acela că Petru era singurul om liber într-o ţară supusă despotismului, într-o ţară al cărei popor nu înţelegea reformele ce se făceau, dar vedea cum Rusia se transformă sub ochii săi în ceva detestabil, care-i era cu desăvîrşire străin. « Ei construiau ceva pe care nu-i mai simţeau ca fiind Rusia, patria, ţara lor. Construiau un mecanism pe care era imposibil să-i iubeşti». (Gordin). Desigur, în ciuda mişcărilor de pendul ale istoriei din secolul al XVIII-lea şi chiar în ciuda restabilirii capitalei la Moscova, Petru cel Mare a modelat ţara numită Rusia pentru cel puţin un secol şi jumătate. In istorie, este o durată enormă. In 1866, Kavelin mai putea scrie: « Petru e parcă viu printre noi. Continuăm să ne raportăm la el, cum o făceau şi contemporanii lui, îl iubim sau nu-i iubim, îi slăvim meritele sau le diminuăm... Va trebui să treacă multă vreme pînă să-i putem judeca senin pe Petru, imparţial, o judecată care va hotărî şi cine sîntem noi de fapt şi încotro ne îndreptăm. » Dacă revoluţia lui Petru din perioada 1700-1725 a durat atîta vreme (şi mai durează şi acum, cînd Rusia îşi sărbătoreşte flota, academiile, şcolile de ingineri), ce să mai spunem de cealaltă revoluţie, cea stalinistă, din 1929-1953 ? Şi ea mai durează şi azi, în măsura în care imensa modificare a geografiei umane şi economice a ţării, născută din ceea ce Soljeniţîn a botezat, într-o povestire recentă, Marele Elan (chiar aşa, cu majusculă), subzistă încă : Volgograd, despre care am vorbit, este creaţia Marelui Elan, ca şi Kuzbas, Siberia industrială. Aceste revoluţii de sus confirmă oare afirmaţia lui Eidelman cum că «la noi, guvernul a fost întotdeauna în fruntea mişcării şi a dezvoltării» ? In ultima ei lucrare despre istoria Rusiei, consacrată lui Nicolae al II-lea, Helene Carrere d'Encausse vorbeşte despre o « tranziţie continuă ». Ideea merită să fie însă nuanţată. Ca mulţi alţii (printre care şi Soljeniţîn), ea schiţează un portret al lui Nicolae al II-lea din care rezultă un autocrat blînd, dar obtuz în prima parte a domniei sale. Meritul lui ar fi acela că I-a susţinut uneori pe Witte, omul care a industrializat Rusia, a introdus etalonul-aur şi a înfăptuit aproape complet marele său proiect al căii ferate transsiberiene. Era o tranziţie, desigur, spre democraţia reprezentativă, detestată de suveran, dar pe care a fost constrîns s-o accepte după înfrîngerile suferite în faţa Japoniei (a avut o mare responsabilitate personală în adoptarea unor decizii catastrofale) şi după ce s-a făcut vinovat de multe stîngăcii în momente de tulburare socială (mai ales după masacrul din « Duminica însîngerată »^[*3], cînd tot ce a găsit de spus a fost că-şi iartă poporul). Intr-un cuvînt, se poate demonstra că, odată cu acest ţar deopotrivă blînd şi intransigent, cei de sus încep să se încline către cei de jos. Se impune comparaţia cu situaţia de azi: noua tranziţie nu mai trebuie întreruptă. Ea a fost întreruptă în 1881, cînd a fost asasinat — sfîrtecat de bomba lui Jeliabov — Alexandru al II-lea, ţarul reformator, care urma să aprobe proiectul Loris-Melikov de a-i oferi Rusiei comisiile reprezentative ; a fost iarăşi întrerupt semiconstituţionalismul lui Nicolae al II-lea... ; ca şi acum... căci vremurile de azi sînt tot o consecinţă a unei alte revoluţii « de sus », perestroika, decisă de cel de-al şaptelea secretar general al PCUS, adică de stăpînul suprem al Rusiei de atunci. Reluîndu-şi teza din Nefericirea rusă, Helene Carrere d'Encausse repetă în introducere că Rusia a avut ghinionul de a fi smulsă din Europa de tătari. E o teză care îi contrazice pe « eurasiaticii » ruşi — geografi ca Saviţki, istorici ca Ustrialov, filologi ca Jakobson sau Trubeţkoi, muzicologi ca Suvşcinski —, care consideră cu toţii că Rusia le datorează mai mult tătarilor decît Kievului. Fapt ce le permite unora — dar nu tuturor — să accepte tezele bolşevice, adică ale revoluţiei « de sus », impuse. Scriind micul său studiu despre « revoluţia de sus » la sfîrşitul perestroikăi, Natan Eidelman îşi expune reflecţiile de istoric, fara a ignora discuţiile cu colegii şi prietenii săi despre reformele în curs: încă o dată, revoluţia de sus îşi vede de drum. Mai puţin teribile, nesîngeroase, aproape fara victime (aveau să fie victime la Tbilisi şi la Vilnius), reformele lui Gorbaciov par să repună în mişcare un proces care e singurul valabil în Rusia, unde totul vine de sus. Căci poporul nu e niciodată destul de luminat, iar corpurile intermediare, atunci cînd există (cum a fost cazul nobilimii în secolul al XIX-lea), sînt divizate şi adesea laşe. Istoricul Eidelman cunoaşte bine epoca lui Alexandru I. A existat vreodată în Rusia o perioadă mai bună pentru reforme ? Madame de Stael era entuziasmată de tînărul monarh care urma sfaturile preceptorului său elveţian, La Harpe. El l-a promovat pe un flu de seminarist, pe Speranski, i-a conferit puteri, i-a încredinţat pregătirea Constituţiei, a dat el însuşi o Constituţie Poloniei şi Finlandei. Dar în 1810 are primul acces misterios de frică. Speranski este demis, totul estepussub semnul întrebării. Pericolul napoleonean să fie cauza ? Să admitem, dar Napoleon e înfrînt, ţarul se duce la Paris, e răsfăţatul Europei şi face apologia Constituţiilor monarhice prin toată Europa, mai puţin în Rusia. Totuşi, în 1820, proiectele sînt reluate, dar în cel mai mare secret. Ţarul îi cere lui Arakceev, conservatorul, sinistrul creator al coloniilor de soldaţiplugari, să pregătească « revoluţia de sus ». In Rusia, puterea face din om neom, spune pe bună dreptate Eidelman. (Dramaturgul Kukolnikov spune : Maiestatea sa împăratul nu are decît să-mi ordone să devin mamoş şi o să devin mamoş! Istoria Rusiei e plină de asemenea mamoşi, păcat de femeile care trebuie să nască ajutate de ei!) Deci maiestatea sa îi cere reacţionarului să-i alcătuiască un proiect liberal. Reacţionarul purcede la treabă, mai ales că liberalii maiestăţii sale sînt foarte speriaţi văzînd că ideile lor ameninţă să devină realitate. Şi ei se metamorfozează! Karamzin, blîndul liberal Karamzin insistă să-i înmîneze împăratului o Notă despre vechea şi noua Rusie, şi chiar ajunge să i-o dea la Tver în 1810. E prea devreme să se treacă la eliberarea şerbilor, scrie liberalul nostru : « Nu ştiu dacă a făcut bine Boris Godunov cînd i-a înrobit pe ţărani (căci nu cunoaştem prea bine împrejurările), dar ştiu că azi e anevoios să le redăm libertatea. Pe vremea aceea, ei aveau obiceiuri de oameni liberi, acum au obiceiuri de sclavi. »

Ah, dacă ţarul şi rebelii şi-ar fi dat mina !

Ce a lipsit ? Au lipsit executanţii: « Ar fi trebuit ca ţarul să-i ia ca executanţi pe opozanţii ascunşi care visau la eliberarea Rusiei, chiar cu preţul instaurării unei dictaturi de vreo zece ani, pentru a elibera ţara în sfîrşit. » Aşa gîndea cel mai radical dintre viitorii Decembrişti, Pestei... De ce n-o fi făcut ţarul apel la Decembrişti ? La moartea lui Alexandru I n-ar mai fi avut loc răscoala din 14 decembrie 1825, ci s-ar fi instaurat atunci un « decembrism » imperial. Acest vis a fost cît pe ce să se realizeze ! Descurajat, Pestei voia să se ducă la Taganrog ca să-i întîlnească pe ţar. Voia să-i vorbească acestuia cu toată sinceritatea, să-i pună la dispoziţie cîteva sute de revoluţionari, cîteva mii de soldaţi antrenaţi de acei revoluţionari ca ofiţeri. « Acest lucru nu s-a întîmplat, scrie Eidelman. Nu s-a putut face din cauza enormei distanţe dintre putere şi nobilime. Instinctul de clasă şi-a spus cuvîntul, avertizînd ambele părţi. » Şi atunci, ce fel de revoluţie mai e posibilă în Rusia ? Evident, cea a ţarului Alexandru al II-lea. Un om limitat, mai puţin inteligent decît tatăl său, Nicolae (autorul unor proiecte de eliberare a şerbilor), dar şi în cazul său — o demonstrează Eidelman — e o prăpastie între revoluţia de sus şi cea de jos ! La 16 februarie 1861 se dă semnalul : emanciparea şerbilor este anunţată în toate bisericile din Rusia. In 1863 e o revoltă populară în Polonia — răscoala e parţial stîrnită, provocată de guvern. In definitiv, o ieşire patriotică antipoloneză ar putea îndulci puţin hapul reformelor. A fost nevoie de doi ani pentru a potoli răscoala, şi atunci corpurile intermediare ruseşti s-au speriat şi au acceptat reformele, care s-au prelungit, dar au venit exclusiv de sus... Eidelman citează o scrisoare secretă trimisă lui Herzen şi Ogariov la Londra de revoluţionarul Nikolai Serno-Solonovici: « Zdrobirea fraţilor noştri îmi sfîşie inima. Dacă aş fi fost liber, aş fi vomitat blesteme. In comparaţie cu ei, cei mai buni dintre noi nu sînt decît nişte filfizoni, iar mulţimea este atît de lipsită de vlagă, încît cele mai rele înjurături n-ar atinge-o. Aş blestema clipa cînd am devenit un atom al acestui popor josnic şi inept, dacă n-aş crede în viitorul său. Dar pentru acest viitor, în clipa de faţă, prostia şi apatia sînt mai eficiente decît spiritul şi energia. Din fericire, chiar ele sînt la cîrmă. » In acest strigăt patetic al deţinutului se citeşte totul: disperarea, dispreţul pentru poporul rus, dar şi încrederea în viitorul său, şi critica notabililor, proşti şi nevolnici, dar mai eficienţi decît cei cu spirit şi energie. Dacă la această disperare adăugăm încercarea narodnicilor ruşi^[*4], porniţi să «lumineze » poporul şi adesea denunţaţi de popor la poliţie, ne întoarcem la tema revoluţiei de sus. De sus, prin ţar sau printr-un tiran, aşa cum aveau romanii — unul care, aşa cum îşi dorea Pestei, să dureze vreo zece ani —, ori de la un Comitet central secret, cum îşi dorea Neceaev şi cum au şi pus-o în practică socialiştii revoluţionari, apoi bolşevicii, care au trecut repede de la un marxism moderat, ce aşteaptă să vină marile schimbări de la dezvoltarea economică a ţării, la un maximalism pornit de sus, care vrea să sară peste lungile perioade de aşteptare, să ardă etapele intermediare, să ajungă din urmă şi să depăşească Occidentul...

Salvarea vine de sus

Toate concepţiile ruse despre putere sînt atinse de mirajul revoluţiei care vine de sus, al alianţei dintre cei de sus şi cei de jos, fara de verigi intermediare, a saltului rapid din trecut în viitor, fara etape de trecere. Scriind despre rădăcinile ruse ale comunismului, Berdiaev leagă regimul bolşevic mai degrabă de această concepţie clasică a puterii şi a revoluţiei venite de sus, decît de marxismul venit din Vest. Berdiaev califică de la bun început reformele lui Petru drept revoluţie bolşevică : brutală, antireligioasă, etatistă. (Desigur, nu e vorba de acelaşi tip de etatizare, căci Petru duce mai ales o politică mercantilă.) Berdiaev consideră că modul în care s-a format intelighenţia rusă a jucat un rol esenţial în constituirea rădăcinilor comunismului rus. Gîndirea rusă, «lipsită de contactul cu solul şi mereu rebelă », rătăceşte în căutarea unei religii laicizate a progresului violent, rapid, impus de sus. Berdiaev lega chiar izvoarele acestui « ateism religios» (aşa cum I-au definit filosoful Serghei Bulgakov, Berdiaev, Gherşenzon) de erezia lui Marcion, care nu credea într-un Dumnezeu creator al lumii, acela ar fi fost un Dumnezeu rău, căruia îi opunea un Dumnezeu superior. Intelighenţia rusă devenise atee, spune Berdiaev, din compasiune pentru lumea creată de acest Dumnezeu rău.

« Marcionismul » rus

Istoricii şi eseiştii de azi îşi pun problema « unităţii istoriei», scrie Iakov Gordin. Revoluţia de sus, marcionismul intelighenţiei ruse... Cum se face că se tot repetă aceleaşi eşecuri ? Gordin exemplifică prin evenimentele din 1730, cînd prinţul Goliţin şi alţi cîţiva au obţinut, la urcarea pe tron a împărătesei Anna, semnarea unor « condiţii», adică limitarea puterii sale, ceea ce ar fi dus Rusia spre un regim de tip englez, dar, din cauza lui Osterman^[*5] şi a altora, Anna a preluat iniţiativa şi a rupt solemn « condiţiile » semnate chiar de ea. 1730 s-a repetat mereu în Rusia, spune Gordin, mai ales în 1917. Rolul lui Goliţin a fost jucat atunci de Pavel Miliukov, istoric, şef al Partidului Cadeţilor (partidul constituţionaliştilor-democraţi). Aceleaşi erori, aceeaşi spaimă de popor, aceleaşi himere (Miliukov ţinea mordicus ca Rusia să anexeze Dardanelele), iar în faţa lor, aceeaşi brutalitate, susţinută de

o demagogie grosolană, dar eficientă : Lenin. Logicilor politice li se împotriveşte o voinţă demiurgică. «Intre situaţia din 1730 şi cea din 1917 există o enormă deosebire, dar şi o uimitoare asemănare. Disputa despre libertate şi sclavie din 1730 revine după 1917. Bineînţeles, în om există instinctul libertăţii. Dar realizarea sa cere un efort intelectual — omul trebuie să înţeleagă că acest instinct e constructiv. Pentru a te lăsa în voia instinctului sclaviei nu e nevoie de nici un efort. Pentru libertate trebuie să lupţi, sclaviei e suficient să i te abandonezi. »

Saltul rus în istorie : o permanenţă

Mulţi istorici şi eseişti nuanţează la infinit această idee. In impresionantul său roman Viaţă şi destin, scriitorul evreu rus Vasili Grossman descrie aplecarea profundă a Rusiei către sclavie şi omagiază acţiunea şi opera lui Cehov, unul dintre puţinii ruşi care au vrut şi au izbutit să facă să înainteze libertatea puţin cîte puţin. Mai aproape de noi în timp, scriu despre această permanenţă eseişti ca Benedikt Sarnov (Vedeţi cine vine) sau Grigorii Pomeranţ {Ieşirea din transa), economişti ca Aleksandr Ţipko, fost membru al echipei lui Gorbaciov, sau Nikolai Şmeliov, un economist de renume, dublat de un scriitor foarte subtil care, spre deosebire de mulţi alţii, a rămas un observator deloc tentat de acţiune, cum şi scrie în prefaţa culegerii sale de articole Aconturi şi datorii. Reformele economice în Rusia, ieri şi azi. Toţi cei ce meditează la destinele Rusiei revin mereu asupra factorului timp : în Rusia sovietică, reformele au început prea devreme, Rusia nu e încă pregătită pentru democraţie etc. Să ne amintim că toţi revoluţionarii ruşi din secolul al XIX-lea au visat să transforme handicapul înapoierii Rusiei într-un avantaj istoric : Rusia n-ar avea timpul necesar ca să se molipsească de maladiile burgheze ale Occidentului, de egoism, de meschinărie etc. Ea ar trebui să facă un salt din economia ei înapoiată, semifeudală, spre economia de avangardă a unei ţări socialiste. In felul lor, bolşevicii au supraexploatat ideea saltului. Ţipko crede, de pildă, că democraţia născută în august 1991 este foarte fragilă deoarece s-a construit pe refuzul de a-i acorda privilegii Partidului, iar nu pe adeziunea reală şi profundă la doctrina drepturilor omului. Zdrobirea Parlamentului în octombrie 1993 a rămas în amintirea tuturor ca o dovadă a acestei imaturităţi. In Rusia, cînd deschizi gura despre reforme politice, ţi se răspunde că reformele economice sînt fie insuficiente, fie prea rapide (e vizată « terapia de şoc », adică liberalizarea preţurilor operată în ianuarie 1993 de guvernul Gaidar). Şi oamenii se uită în altă parte...

« Balamucul » comunist

Ar fi o greşeală să uităm că Rusia comunistă era o casă de nebuni. Ii era imposibil să revină cu picioarele pe pămînt, să intre în contact cu realul, căci realul fusese evacuat. Nu numai în economie — unde nu existau statistici, iar preţurile nu reflectau nici o realitate economică —, ci şi în societate, unde carierele se făceau pe merit doar pînă la un punct şi erau mereu depăşite de carierele artificiale create de Partid. Cînd Mihail Gorbaciov a introdus în 1989 mai multe candidaturi la alegerile pentru Sovietul Suprem şi cînd s-au auzit pentru prima oară în public ecourile directe ale dezbaterii acestei propuneri în Conferinţa Partidului, lumea a putut auzi şi tînguirile conducătorilor care-i cereau un răgaz şefului lor şi-i spuneau că nu sînt pregătiţi pentru alegeri. Gorbaciov era atunci foarte puternic, la apogeul carierei lui, iar răspunsul lui merită să rămînă în anale : « Aţi avut şaptezeci de ani la dispoziţie şi tot nu sînteţi pregătiţi ? » Cu toate acestea, în timpul perestroikăi, el însuşi nu a înfruntat niciodată sufragiul universal, a fost ales pe listele speciale rezervate pe atunci principalelor instituţii sovietice şi nu a cunoscut votul decît în 1996. A obţinut 0,5 % din voturi, arătînd astfel cît de desprins de realitate era de fapt un fost om politic din seraiul comunist. « Balamucul» durase trei generaţii, adică mai mult decît oricare altă revoluţie din secolul XX. Sfîrşitul ospiciului este primul rezultat, şi cel fundamental, al « revoluţiei » din 1991. E un rezultat oarecare în condiţii normale, dar el e capital pentru foarte mulţi ruşi: pînă şi acele pături ale populaţiei lezate de schimbări I-au ales pe Elţin în iunieiulie 1996, înţelegînd că votau la drept vorbind într-un referendum pentru sau împotriva întoarcerii la balamuc. Egor Gaidar — unul dintre politicienii cei mai detestaţi de unii şi mai respectaţi de alţii pe actuala scenă politică pentru că, în momentul decisiv al reformelor, el a fost ţapul ispăşitor — a fost acuzat că a mers prea repede şi s-a dezvinovăţit astfel: «Totul se prăbuşea cînd am luat eu frîiele », a scris într-un articol apărut în noiembrie 1995 în Moskovskie Novosti. Comunismul era o mare întreprindere de faţadă, care adora faţadele, în timp ce interiorul se surpa, pentru că nu era întreţinut. (Acelaşi lucru se poate spune chiar şi despre imobile, de care nu s-a ocupat mai nimeni preţ de trei generaţii.) « Defectul reformelor din Rusia nu e acela că au fost prea radicale sau prea dure, ci dimpotrivă, că n-au fost destul de ferme şi consecvente. » Spre deosebire de Şmeliov, economistul Iavlinski s-a avîntat în acţiune şi a lansat, la sfîrşitul perestroikăi, ideea unor reforme rapide, în nouăzeci de zile — acesta mi se pare a fi un nou exemplu al maximalismului rus în politică. Iavlinski este un adversar dur al lui Elţin : condamnă aproape fara rezerve toate aspectele politicii în curs, vrea să introducă o concurenţă autentică, adevărata mică proprietate, propune măsuri severe, aproape dictatoriale, care să-i « zboare » pe funcţionarii recalcitranţi. Cu alte cuvinte, avansează un proiect de reformă mai decisă, mai rapidă, ostilă lui Gaidar şi rivalilor săi democraţi. Dar cea de-a treia forţă la care visau Iavlinski dimpreună cu unii dintre apropiaţii săi politici, printre care şi istoricul Iuri Afanasiev, a fost înfrîntă în alegerile prezidenţiale din iunie 1996. Iavlinski ar vrea să pară stăpîn pe puterea sa de convingere. Nu întîmplător s-au ivit în cîteva rînduri în Rusia şi propuneri de dictatură în stil roman (de exemplu, cu unul ca Migranian). Altfel spus, Rusia este o ţară atît de mare, cu un popor atît de puţin cultivat şi atît de pasiv, încît are nevoie de o mînă de fier. E cert că ideea mîinii de fier, legată de cea a saltului supranatural în economie, nu s-a epuizat încă în Rusia. Căci cealaltă mînă — mîna invizibilă a lui Adam Smith : reglarea fenomenelor de către piaţă - are puternici adversari psihologici. Rusia, atît de răbdătoare cînd trebuie să suporte îndelungi privaţiuni, nesfîrşite încercări în viaţa fiecăruia, devine brusc nerăbdătoare atunci cînd i se cere să aştepte rezultatele unei reforme economice « naturale ». « Dacă la un referendum s-ar întreba : „Acceptaţi cnutul în schimbul liniştii dumneavoastră personale ?", 80 % din populaţie ar răspunde da », susţine un personaj pe care l-au întîlnit Nina şi Jean Kehayan. E caricatural, dar conţine un dram de adevăr.

Răbdarea democratică se deprinde

Există, totuşi, un gen de răbdare la care ruşii s-au dedat în ultimul timp : aceea pe care o pretinde democraţia în cursul campaniilor electorale şi al alegerilor. In decembrie 1995 şi în iunie 1996 au avut loc primele alegeri absolut normale, libere, calme din istoria Rusiei. Nici una dintre Dumele lui Nicolae al II-lea din a doua sa perioadă (după înfrîngerea Rusiei de către Japonia şi victoria primei revoluţii din 1905) n-au avut acest caracter. Alegerile din timpul perestroikăi au fost foarte tensionate şi au stîrnit un interes aproape de roman poliţist într-o Rusie sovietică străină încă de practica alegerilor reale. Alegerile din 1993 s-au desfăşurat în nebunia celui de-al doilea puci şi a ocupării Parlamentului de către militari din ordinul Preşedintelui. In sfîrşit, Rusia căpăta o Constituţie (jumătate era de inspiraţie germană, în ceea ce priveşte funcţionarea şi alegerea Parlamentului, cealaltă jumătate era de inspiraţie franceză, căci instituia o putere prezidenţială forte). Cele două scrutinuri s-au desfăşurat paşnic, fara gafe mari, şi au curăţat Rusia. Mai întîi, în decembrie 1995, ea şi-a putut exprima regretele şi obsesiile. S-a văzut cum au pierdut democraţii dezbinaţi (mai ales eşecul formaţiunii Casa Noastră Rusia, partidul premierului, a fost usturător); uniţi, comuniştii de diverse nuanţe au cîştigat vreo 30 % dintre alegători şi majoritatea în Cameră, şi astfel i-au făcut să dispară pe « agrarieni», partidul care milita pentru menţinerea sovhozurilor, dar nu mai avea nici o raţiune de a fi, deoarece Ziuganov părea să-i reprezinte mai bine. Ultranaţionaliştii au fost aduşi la o proporţie « normală », dacă e să-i comparăm cu scorul lui Le Pen în Franţa. Alegerile din iunie 1996 au desăvîrşit curăţenia : ruşii s-au diferenţiat după criteriul realizării reformelor şi după cel al riscului întoarcerii la vechiul regim. Şi s-a observat aceeaşi majoritate anticomunistă ca şi la referendumul din 1993. Rusia este mai calmă astăzi, pentru că ştie ce e cu ea. M-am putut convinge de asta în întîlnirile pe care le-am avut cu deputaţii tineri şi administratorii la seminarele de la Şcoala politică din Moscova, întemeiată de Elena Nemirovskaia. Era extraordinar să vezi la aceste seminare cum discută tinerii din ambele tabere pe teme precum federalismul în Rusia, ritmul reformelor, viitorul regiunilor. De exemplu, la sfîrşitul anului 1996 urmau să aibă loc alegeri în multe zone pentru postul de guvernator, iar campaniile electorale începuseră dejacto. Din punct de vedere politic, era important să aflăm dacă aceste alegeri aveau să urmeze sau nu logica polarizării. Se repeta tipul de alternativă a alegerilor din 3 iulie 1996. O foarte cunoscută actriţă, văduva scriitorului Şukşin, Fedoseeva-Şukşina, spunea într-un interviu din Argumente şi fapte^[*6] : « Singurul lucru de care mă tem este să nu o luăm iar de la început... Vă jur că, în ziua alegerilor, sînt gata să merg eu însămi cu urna prin tot cartierul pentru ca oamenii să voteze. Numai să nu mai ajungem ca înainte. » Povestea nu s-a şters încă din conştiinţa politică a ruşilor. De altfel, fara să fie nevoie de urne mobile, cum propusese Şukşina, prezenţa la vot a fost de 70 % — numeroşi observatori se temuseră că nu avea să fie atins cvorumul de 50 % prevăzut în Constituţie. In Elveţia, la alegerile legislative, prezenţa la vot e, în general, de 40 %, iar în Statele Unite e chiar mai mică, şi asta dintr-un total de înscrişi foarte relativ.

Comentarii isterice, presă liberă

Mă tot mir că analiştii alegerilor din Rusia şi, în general, cei ce urmăresc evoluţia ţării nu se interesează de funcţionarea noii democraţii, nu-i cercetează particularităţile, ci o neagă în bloc sau o ridiculizează. E adevărat că tonul îl dau ruşii care se duc în Occident, cu decepţiile lor, ca să-şi strige în gura mare deziluziile. O fac uneori cu înverşunare, ca ziaristul Aleksandr Minkin, care, în februarie 1996, declara unui ziar elveţian că în Rusia nu mai există libertatea presei: « Orice critică la adresa preşedintelui Elţin a dispărut practic din ziarele mari cum sînt Izvestia, Sevodnia, Independent sau KP ^[*7]. Propaganda a înlocuit informaţia, articole grosolane sau stupide consacrate comuniştilor umplu coloanele ziarelor, iar ziariştii cei mai obedienţi caută pretexte pentru a-l tămîia pe Elţin. » (Aceste rînduri îi aparţin unui analist reputat, un ziarist evreu independent, conştient de riscurile pe care şi le asumă în caz de victorie a comuniştilor şi naţionaliştilor: ce gust al paradoxului!) Comentarii foarte apropiate sînt învăluite în formulări lirice : în La Croix, de pildă, am găsit un articol despre alegerile prezidenţiale, semnat de Vladimir Zielinski, fost disident religios, stabilit acum în Italia, ale cărui analize mi s-au părut adesea pertinente : « Da, s-a schimbat faţada, dar nu s-au schimbat inimile şi sufletele. Lagărele de muncă au fost înlocuite de oprimarea capitalistă. Cuvîntul „libertate" s-a instituţionalizat şi ţine loc de „viitor luminos". » Mi se pare că acest tip de declaraţie e prea emotivă şi subestimează schimbările din Rusia, adică te împiedică să apreciezi corect dispariţia « balamucului» şi te îndeamnă să nu dai doi bani pe faptul că 70 % dintre cetăţenii ruşi îşi exercită drepturile. Or, pe aceşti oameni nimeni nu i-a căutat acasă ca să-i împingă la vot, aşa cum se făcea pe vremuri (cînd nu exista decît lista « blocului PCUS şi a celor fara de partid»). Chiar cuvîntul «postcomunist» este un cuţit cu două tăişuri, căci sugerează depăşirea vechiului model, dar şi dependenţa de el. Alegerile municipale din primăvara lui 1996 au arătat totuşi că democraţia se exercită sau, cel puţin, ea îşi exercită controlul: primarul Moscovei a fost reales în triumf, iar cel din Petersburg a pierdut, contrar tuturor aşteptărilor !

Despre frică, spaime, superstiţii

In Memoriile Lidiei Ciukovskaia găsim relatarea convorbirilor ei cu Anna Ahmatova : cuvîntul « spaimă » şi tema spaimei revin frecvent, deşi cele două femei nu erau nişte fricoase. Dar, preţ de şapte decenii, virusul fricii a făcut ravagii în Rusia şi a sfîrşit prin a deveni o componentă naturală a organismului uman. Acest virus a dispărut, iar temerile de astăzi sînt de alt gen. Există teama de înrolare în armată : sînt foarte mulţi dezertori, şi nu numai din cauza războiului din Cecenia, care n-ar trebui să se răspîndească, ci şi din cauza tratamentului inuman la care sînt supuşi soldaţii în cazărmi, a sistemului dedovşdna, adică al autorităţii veteranilor asupra recruţilor, a proastei administraţii, a hranei jalnice, pentru că unităţile din zonele îndepărtate ale teritoriului sînt lăsate de capul lor. Există teama de criminalitatea măruntă din marile oraşe. Dar aceste spaime sînt limitate, nu mai e vorba de marea frică insinuată în organism ori de cîte ori cetăţeanul încerca să reacţioneze autonom. Solidarnosc în Polonia a coagulat milioane de oameni, disidenţii din Rusia n-au fost decît cîteva sute : dar nu era aceeaşi frică. Acelaşi lucru se vede în deschiderea provinciei faţă de străin, faţă de călător. Odinioară bîntuia spionita, uneori involuntară, pentru că oamenii erau educaţi întru suspiciune. Astăzi, această mentalitate aproape că a dispărut, deşi subzistă şi reacţii sovietice. De pildă, la Volgograd am stat de vorbă cu o femeie de serviciu din hotel, o femeie de treabă, tipul rusesc de baba pe care n-o duci cu preşul şi care are un stoc inepuizabil de zicale pentru toate ocaziile în chip de charismă socială. Mi-a spus că atunci cînd se duce acasă, la ea în sat, toţi prind curaj şi toate prietenele ei vin s-o ajute la scos cartofi. La vremea ei, trebuie să fi fost o activistă de frunte. Vorbim despre desprinderea ţărilor baltice şi-mi zice deodată: « Oamenii ăştia din Vilnius nu sînt cumva fascişti ? » Plec dar mă întorc pentru că îmi uitasem carneţelul cu însemnări, iar ea mă povăţuieşte : « Ca să goneşti ghinionul, trebuie să întrebi de trei ori oglinda : „Oglindă, oglinjoară, cum mă cheamă pe mine ?" »

In Jurnalul pe care Nina şi Jean Kehayan l-au ţinut în timpul şederii într-un colhoz^[*8] — un document foarte interesant — putem citi mărturisirile unui fost activist local, Vladimir Borisovici: « N-aş fi crezut niciodată — le-a spus acela — că o să vină ziua cînd o să pot vorbi deschis cu un francez, fara să mă tem că voi fi denunţat. »

Ceea ce înseamnă că deschiderea actuală spre lumea exterioară şi sfîrşitul spionitei, care a bîntuit atîta timp în Rusia, sînt elemente importante, noi, ale căror consecinţe nu sînt încă bine conturate. De fapt, rusul este remarcabil de tolerant, chiar pasiv în relaţia cu străinii care-i intră în casă. E de prevăzut că, la fel ca în secolul al XVIII-lea, Rusia va primi noi colonişti. Ar trebui doar evitat pericolul constituirii unor noi sloboda, aceîe aglomerări de străini (în secolul al XVII-lea existau domeniile nemţilor, zişi « muţi» — nemţi — pentru că nu ştiau ruseşte) care contrastau izbitor cu aşezările ruşilor. Am pomenit deja despre Sarepta. A fost un « domeniu nemţesc » : în tot sudul Rusiei se puteau vedea două sate alăturate, unul « model » — bine întreţinut, curat, înstărit — şi altul, cel rusesc, lăsat de izbelişte, fara cap şi coadă. Un contrast excesiv n-ar mai fi tolerat, desigur, ca în trecutul presovietic. In schimb, apariţia unor străini de ţară, dimpreună cu vechea prezenţă a ne-ruşilor în ţesutul majoritar rus ar fi de natură să stabilizeze şi să întărească noua democraţie rusă. în aluatul Rusiei e plin de ne-ruşi.

Antisemitism ?

Există multe comentarii pe această temă, pentru că în mitologia ostilă care domină informaţiile şi analizele occidentale cu privire la Rusia antisemitismul joacă un rol important. Subiectul e delicat. Putem reciti Jurnalul unui scriitor al lui Dostoievski pentru a vedea ce spune el despre « problema evreiască», putem evoca pogromurile de la Kiev şi Chişinău, Protocoalele înţelepţilor Sionului — un fals încropit la începutul secolului XX în Franţa, dar care s-a bucurat de un mare succes în Rusia (înainte ca emigranţii să-i exporte în Germania), pînă şi Nicolae al II-lea s-a interesat de el, dar ministrul lui, Stolîpin, I-a convins că era o contrafacere. Putem revedea şi celebrul proces al lui Beilis din 1913 — e vorba de un evreu acuzat de omor ritual, victima fiind un băiat, Andriuşa Iuşcinski, dar la 28 octombrie 1913, juraţii din Kiev l-au achitat pe Beilis după un an şi jumătate de anchetă şi contraanchetă. Opinia publică a fost împărţită şi chiar intelighenţia rusă din « epoca de argint», mari scriitori şi gînditori, ca filosoful Pavel Florenski (devenit mai tîrziu preot, mort în gulag), au fost de partea celor care credeau în crimele rituale asupra copiilor creştini. Rozanov şi-a pierdut tot creditul, tipărind cartea intitulată Relaţia evreilor cu simţul olfactiv şi cu sîngele. In fine, revoluţia a adus la putere un mare număr de evrei, atei, desigur, cum era şi Troţki, ale cărui Memorii vorbesc foarte puţin despre copilărie şi originile familiei sale ; stalinismul din a doua perioadă a ajuns la un antisemitism de stat, botezat «lupta împotriva cosmopolitismului » (şi a « complotului bluzelor albe » — persecuţii care au luat sfîrşit la moartea dictatorului). In Rusia care şi-a dobîndit libertatea de-a se exprima, găsim, desigur, şi inevitabila doză de antisemitism, prezentă, din păcate, în toate societăţile noastre creştine. Nu lipsesc nici publicaţiile antisemite. Memoriile răposatului mitropolit Ioan din Sankt Petersburg abundă în detalii ale complotului evreiesc şi veştejesc decăderea moravurilor. Mediile occidentale transmit cu regularitate numeroase ştiri despre pogromurile ce au să se declanşeze în Rusia. Intr-o vreme, imediat ce venea vorba despre Rusia, erai întrebat despre Vasiliev, bătăuşul care conduce o filială a Asociaţiei Pamiat («Memoria»). Or, e cazul să nuanţăm şi să recunoaştem, mai întîi de toate, că în Rusia n-a fost nici un pogrom nicăieri. S-au redeschis sinagogi, s-a inaugurat o universitate evreiască, au apărut şi apar în continuare numeroase cărţi despre cultura evreiască în Rusia, o culegere voluminoasă de texte despre procesul Beilis şi multe alte documente şi studii. Trebuie spus mai ales că numeroşi evrei iau parte la viaţa politică din Rusia fara să întîmpine greutăţi: Jirinovski, de pildă (hazul e că el susţine atitudini naţionaliste ruse extremiste), sau Iavlinski, democratul celei de-a treia forţe. De asemenea, se pare că numeroşi bancheri evrei ruşi, cum e Gusinski, nu par să sufere defel din pricina originii lor. Pe scurt, se pare că toleranţa a revenit în Rusia. E la fel de sigur însă că, dacă vrei să vezi numai partea rea a lucrurilor, ai de unde cumpăra o publicaţie care să-ţi confirme temerile. Dar cel ce citeşte doar publicaţia Minute poate judeca la fel şi Franţa...

O mare putere sau o democraţie ?

Pot oare face casă bună democraţia şi statutul de mare putere ? Sîntem obligaţi să ne punem întrebarea atunci cînd vorbim despre Rusia. (Nu voi aborda problema în privinţa altor mari puteri, ale căror gesturi — nu puţine — sînt inspirate de preocuparea de a-şi afirma forţa.) încă de pe vremea lui Petru cel Mare, Rusia avea despre sine ideea că e o mare putere, ceea ce a şi devenit, mai întîi în Europa, prin jocuri strategice, apoi prin victorii militare şi prin flota pe care şi-a creat-o. In secolul XX, după o perioadă de eclipsă provocată de înfrîngerea din războiul ruso-japonez (la convorbirile de pace de la Portsmouth, negociatorul rus, ministrul Witte, a obţinut însă condiţii nesperat de bune, căci japonezii înţeleseseră foarte bine că, dacă ei dispun de o capacitate redusă de ofensivă, Rusia are, în schimb, o enormă capacitate de a rezista), prin Stalin, Rusia şi-a confirmat statutul incontestabil de mare putere. In primul rînd militară, de astă dată pe plan mondial, datorită armamentului său atomic. Apoi industrială, graţie militarizării întregii economii. Intelectuală, datorită « arhipelagurilor » autonome de invenţie ştiinţifică, protejate de regim, din orăşelele academice, cetăţi «închise » ale oamenilor de ştiinţă. In fine, ideologică, graţie manipulării la scară mondială a ideii revoluţionare. Ce mai rămîne azi din toate astea ? In esenţă, rămîne ideea de velikoderjavnost, adică de mare putere. O idee care face parte din chiar identitatea rusă, atenuată de o anume îngăduinţă faţă de celelalte popoare ale imperiului său şi de o anume pasivitate. Dar nu lipsită de vestigii majore ale unei tradiţii a cruzimii. Asta-i Rusia. Velikoderjavnost este, fara îndoială, o noţiune necesară pentru a asigura coeziunea atîtor popoare într-un spaţiu atît de vast; asimilarea lor nu seamănă cu cea practicată în Franţa pînă nu demult (problema este că procesul francez de asimilare nu mai funcţionează ca altădată). Noua Constituţie a făcut din Rusia o federaţie, ceea ce era şi pînă acum, dar formal doar, sub regimul sovietic (ierarhia partidului conducător corecta, cînd nu elimina de-a dreptul, eventualele riscuri ale parcelării). De fapt, este un lucru nou în istoria Rusiei. Rusia nu a fost niciodată o federaţie. Principiul ei unificator nu era principiul federator care funcţionează dintotdeauna în Elveţia sau cel din Germania actuală, şi nici acela, mai constrîngător, al Statelor Unite. Principiul era imperiul, adică o uniune de popoare sub un sceptru, ideea unui imperiu « panrus», dar nu rus în sensul restrîns al cuvîntului. Fiecare îşi avea acolo locul său, iar prozelitismul religios era interzis, pentru a asigura pacea religioasă. Pînă la Alexandru al III-lea, în imperiu exista o mare varietate de statute, unele dintre ele mai liberale decît cel rus, precum cele din Polonia şi Finlanda. Nu exista un « contract » fondator între popoarele imperiului — « cimentul » fusese cucerirea. Dar după cucerire venea imperiul — un imperiu despre care se poate spune că nu era foarte imperialist. De altfel, nu prea avea eroi imperialişti (ca Lyautey), cu excepţia generalului Skobeliov, de la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Era o koine de popoare, de la cele mai civilizate pînă la cele mai primitive, dar poporul rus nu era cel mai înaintat dintre ele, ci se afla undeva pe la mijloc — o trăsătură originală a Imperiului Rus. Astăzi, principiul federal este mai curind declarativ decît factual, iar oamenii continuă să trăiască bazîndu-se pe ideea imperială.

O chestiune de vocabular

Aleksandr Soljeniţîn s-a opus întotdeauna ideii de federaţie (precum şi aceleia de imperiu colonial — un adversar al imperiului mai straşnic decît el e greu de găsit!). Se opune folosirii cuvîntului rossiiski - reintrodus în uzajul oficial, ca pe vremea imperiului —, căci această noţiune intraductibilă nu se referă la rusul etnic (russki), ci la rusul ce aparţine comunităţii (koine) popoarelor imperiului (în lipsă de altceva, eu zic «panrus»). Rossiiski a apărut în vremea lui Ivan cel Groaznic şi a fost utilizat de Feofan Prokopovici, în secolul al XVII-lea, pentru a desemna această koine. Nu se poate vorbi de o limbă rossiiski, limba e russki (rusă). Cînd e vorba de blazoane, în schimb, acestea sînt rossiiski. Cred că aici Soljeniţîn greşeşte. Rusia are nevoie şi de cuvîntul, şi de noţiunea de rossiiski (cuvîntul « panrus » conţine un iz de imperialism activ). Constituţia a prevăzut un Parlament cu două Camere, în care Camera Superioară reprezintă Federaţia. De fapt, cuvîntul «federaţie » se referă acum la două realităţi diferite. In primul rînd, la cea a republicilor cu majorităţi ne-ruse, cum e Tatarstan (dar în care minoritatea rusă este substanţială) ; în Tatarstan se poate înţelege cel mai bine ce este imperiul rus, căci acest « supus » al Federaţiei a căpătat o foarte largă autonomie, dar limba rusă este în continuare limba koine, religiile coabitează paşnic chiar şi în vechea Universitate din Kazan, întemeiată de Alexandru I, cultura e şi rusă, şi tătară. In al doilea rînd, există problema regionalizării. Pe vremea Ecaterinei a II-a, provinciile au fost « decupate » în aşa fel încît să aibă un număr egal de locuitori, ceea ce a făcut ca teritoriile să fie inegale. Acest decalaj e încă prezent: unele teritorii sînt foarte mari, altele, mici. Provinciile mai mici ale Rusiei centrale sînt mai sărace şi, grevate fiind de sechelele economiei militarizate a URSS, votează acum pentru Ziuganov — un vot nostalgic pentru fosta URSS. Provinciile mai mari pînă la cele imense au resurse incomparabil mai solide şi votează în general pentru schimbare — în iunie-iulie 1996, au votat pentru Elţin.

Consensul tainic

In Rusia există un consens tainic în privinţa faptului că democraţia trebuie combinată cu statutul de mare putere. Mai întîi, ea trebuie să fie o mare putere în interior : cu alte cuvinte, e necesară o mînă forte pentru a împiedica distrugerea întregului. Va fi nevoie de o altă mînă — invizibilă şi nu de fier — pentru a consolida o nouă uniune cu vechile republici ieşite la finele anului 1991 dintr-un conglomerat multisecular. Şmeliov — un economist rezonabil, « democrat», «liberal», moderat — consideră că prăbuşirea imperiului a fost artificială şi este convins că se va reveni pînă la urmă la un fel de spaţiu economic comun. In 1991, două treimi din comerţul exterior al Rusiei propriu-zise se făcea cu ţările baltice (în ruseşte au ajuns să le zică Baltia) şi cu ţările din actualul CSI. In Comunitatea Statelor Independente, gradele de integrare sînt foarte variate : de la Ucraina, care e recalcitrantă, dar cu o enormă datorie energetică faţă de Rusia, care-i dovedeşte dependenţa, pînă la Belarus, candidată la un soi de reintegrare, dar pe care Rusia nu o prea vrea din pricina structurilor sale sovietice arhaice. In 1994, cifrele comerţului Rusiei cu fostele republici scad la o pătrime din total, iar în 1995, la o cincime. Şmeliov crede că aici se află cauza scăderii produsului intern brut în toate aceste ţări. In Rusia, 50 % din scăderea PIB s-ar explica prin pierderea unei mari părţi din vechiul teritoriu al imperiului, 20-25 % prin ruptura de Europa de Est şi doar 25-30 % prin trecerea la piaţa liberă. Se pun deci două probleme foarte diferite, de a căror soluţionare depinde, de fapt, democraţia rusă : pe de o parte, un nou echilibru de forţe între centru şi regiunile ruseşti, şi, pe de altă parte, restabilirea relaţiilor dictate de spaţiu şi de istorie în vechiul imperiu, fara ca forţa sau intimidarea să joace vreun rol în acest proces. Viitorul pare determinat de combinarea a doi factori : consolidarea democraţiei ruse, născute din disoluţia URSS, dar ameninţată să piară la prima tentativă de reînviere a acestui colos, şi întoarcerea la un fel de spaţiu natural comun. Noua geografie a Ucrainei — spune profesorul Szporluk de la Harvard, un distins expert în chestiuni ucrainene şi mare naţionalist ucrainean — în mod cert s-a modificat: Polonia a devenit vecina ei din punct de vedere geografic şi sentimental, iar vechea ostilitate ucrainea-no-polonă, cu rădăcini adinei în istorie^[*9], s-a estompat.

Lvov (devenit Lemberg, Lwow, Lviv, după cum varia suzeranitatea), aproape integral ucrainean (a fost polonez, evreiesc şi ucrainean înainte de război), a ajuns astfel punctul cel mai occidental al Ucrainei, vecin cu Cracovia. Prin urmare, geografia a făcut un salt spre Vest, iar reconcilierea cu Polonia a modificat substanţial situaţia, fara să rezolve însă împletirea etnică de secole cu cealaltă mare ramură a slavilor răsăriteni, adică cu Rusia, cu care Kievul trebuie să « împartă » moştenirea medievală kieveană şi pe cea a imperiului. In fond, viitorul vechiului imperiu atîrnă de relaţiile dintre Ucraina şi Rusia. Fireşte, diplomaţia rusă nu şi-a jucat încă toate cărţile. La Berna, îl ascultam pe Primakov, ministrul rus al Afacerilor externe, vorbind despre încălcările drepturilor omului în cazul minorităţii ruse din Estonia şi Letonia (într-adevăr, Navra, oraş întemeiat de Rusia în secolul al XVII-lea, are dreptul să pretindă să li se acorde cetăţenilor ruşi drepturi egale cu cei din restul ţării). L-am auzit vorbind şi în Asia Centrală, unde soldaţii ruşi sînt obligaţi să păzească frontiera tadjică din pricina fundamentalismului isalmic. Nu s-a referit în mod special la Ucraina, dar a precizat trei obiective în evoluţia relaţiilor cu ţările CSI: pe termen lung, crearea unui ansamblu economic integrat, asemănător celui din Europa Occidentală, rezolvarea problemelor mutuale prin mecanisme specifice, rezolvarea situaţiei minorităţilor ruse din ţările vecine. Una peste alta, în Rusia se vorbeşte puţin astăzi despre vechiul imperiu. Desigur, Duma comunistă a votat în martie 1996 un text care anulează acordurile de la Bieloviege din 1991, adică acordurile care au însemnat sfîrşitul URSS ; dar, la alegerile prezidenţiale din iunie 1996, candidatul Ziuganov a fost obligat să pună o surdină la această temă, într-atît era de explozivă. Doar unii nostalgici, ca Aleksandr Zinoviev sau Eduard Limonov — doi foşti emigranţi —, ori ideologii din Consiliul naţional mai vorbesc despre asta. Ai impresia că problema a fost «pusă la rece ». Dar nimeni nu se îndoieşte că ea există în stare latentă.

Cecenia de după Lermontov

Conflictul cecen pune în mod acut problema menţinerii koine-ului rus, a comunităţii ruse. Separatiştii ceceni, exprimîndu-se într-o limbă rusă uneori mult mai elegantă decît cea a militarilor ruşi din faţa lor, i-au întins Rusiei o capcană. Dacă se acceptă independenţa Ceceniei, există riscul ca, potrivit teoriei dominoului, să se desprindă şi alte părţi din imperiu. Ţările vecine din Caucaz nu s-au agitat însă, aşa că trebuie să admitem ca există un specific al problemei cecene^[*10]. In această privinţă, merită să cercetăm literatura rusă. Războiul de cucerire din Caucaz a ţinut jumătate din secolul al XIX-lea. Ruşii au pierdut mulţi oameni acolo, dar şi-au stimat adversarul, ba chiar l-au iubit. Poemul lui Lermontov Valerik (« Rîul morţii ») povesteşte un episod războinic într-un chip destul de învăluit, implicînd dragostea pentru duşman şi dispreţul pentru belicoşii de care nici un neam nu duce lipsă:

Ca un tătar sau un cerchez

Ii mulţumesc lui Dumnezeu.

Pot trăi în durere

Nu mă mai rog să fiu fericit;

Orientul mi-a sădit în minte

Cîteva precepte ale Profetului

Fără să vrea. în aceste ţinuturi,

Rusul îl imită pe nomad :

Strădanii, griji de zi, de noapte

Iti îmbolnăvesc sufletul,

Impiedicîndu-te să cugeti.

Simţim cum redevenim

Apropiaţi de Adam.

In literatura rusă există mai multe povestiri intitulate Prizonierul din Caucaz (două poeme romantice, unul al lui Puşkin, altul al lui Lermontov, o scurtă povestire a lui Tolstoi), iar acum Serghei Bodrov face un film pe tema asta. Ultima capodoperă a lui Tolstoi, Hagi Murad, revine, de asemenea, la războiul din Caucaz şi reia tema atît de pudic dezvoltată de Lermontov: respectul pentru natura munteanului, dispreţul secret pentru acei ruşi care n-o înţeleg, tragicul situaţiilor create de intervenţia « civilizaţiei » într-un mediu încă « natural». Şi ofiţerii francezi ajunşi în Maroc respectau religia islamică şi iubeau ţara în secret, dar în cultura rusă a secolului al XIX-lea această temă este fundamentală. Deportarea poporului cecen e doar una dintre numeroasele deportări ordonate de Stalin în timpul celui de-al doilea război mondial - el a decis deportarea germanilor de pe Volga începînd din decembrie 1941, apoi a inguşilor, a cecenilor (etnic vorbind, un fel de veri ai lor), a balkarilor, karaciailor, a Calmîcilor şi, în cele din urmă, a tătarilor din Crimeea, fara a-i mai pune la socoteală pe greci, bulgari şi pe alţi alogeni de la ţărmul Mării Negre. Lista nu este exhaustivă, dar e bine să o amintim, pentru ca orice cititor să ia cunoştinţă de extraordinarul episod al arestării unui întreg popor într-o noapte de februarie 1944 şi să înţeleagă că, dacă a acţionat atunci o nebunie criminală, ea era împărtăşită de un mare număr de popoare din Rusia acelor vremi. Iar dacă adăugăm masivele deportări de ţărani ruşi, ţărani ucraineni şi deportaţi «politici» din toate oraşele Uniunii, constatăm că deportarea cecenilor este o secvenţă dintr-un sistem de guvernare bazat pe ideea de «maleabilitate » absolută a materialului uman. Cel mai patetic document literar privitor la această deportare vine tot din literatura rusă : e romanul lui Anatoli Pristavkin, intitulat Pe norişorul de aur (e vorba de un vers al lui Lermontov). In carte ni se povesteşte indirect deportarea, căci vedem Cecenia prin ochii a doi orfani din Moscova, trimişi, împreună cu tot orfelinatul lor, să ocupe locuinţele părăsite, în urmă cu numai cîteva ore, de cecenii care locuiseră acolo. Această « escapadă de vacanţă» îi face pe cei doi băieţi să descopere oroarea, căci se întîlnesc cu doi copii de vîrsta lor care s-au ascuns ca să scape de deportare. Generalul Dudaiev era şi el copil atunci cînd a fost deportat, împreună cu familia sa ; a devenit apoi un strălucit militar sovietic şi a comandat aviaţia rusă în Estonia, înainte de a muri eroic în Işkeria.

Intelighenţia e împărţită

Intelighenţia rusă e foarte împărţită în privinţa problemei cecene — nu se discută incompetenţa şi brutalitatea intervenţiei ruse, ci doar dacă are rost sau nu să se menţină integritatea ţării. îmi vin în minte două convorbiri, avute la un an distanţă, cu aceiaşi prieteni din Sankt Petersburg, poetul Aleksandr Kuşner şi istoricul Iakov Gordin : amîndoi sînt liberali, dar au avut reacţii opuse. Unul îl blestema pe Elţin pentru că declanşase un război nedrept împotriva acestui mic popor, celălalt îşi nuanţa judecata spunînd că ar trebui menţinută integritatea Federaţiei Ruse, a cărei prăbuşire ar fi o catastrofa pentru toţi, şi arăta cît de periculos este abcesul Dudaiev. Amîndoi deplîngeau modul lamentabil în care este condus războiul, lipsa de pregătire, bombardarea civililor. La 150 de ani distanţă, faptele se repetă: dacă deschideţi o carte despre istoria primului război din Caucaz, regăsiţi toate toponimele din buletinele de ştiri din 1995-1996 : Şali, Samaşki şi încă vreo zece la fel. Structurile tribale ale Ceceniei, pe care ofiţerii poeţi ruşi le cunoscuseră în secolul al XIX-lea, sînt răvăşite astăzi de tinerii şi de mercenarii veniţi de aiurea; se estimează că Mashadov, care a negociat acordurile de pace cu generalul Lebed, controlează 60-70 % dintre partizani, iar 10 % dintre ei sînt, prin definiţie, incontrolabili, ceea ce riscă să compromită acordurile în orice moment. Visul lui Dudaiev de a unifica regiunea Caucazului — vis cu siguranţă imposibil de realizat, dar materializat prin ajutorul dat abhazilor care luptă împotriva gruzinilor (în mod paradoxal, susţinuţi şi ei de Rusia atîta vreme cît Georgia nu intrase în CSI) — a jucat un rol în prelungirea unei aventuri care, la început, trebuia, conform competenţei strategice limitate a generalului Graciov, să fie lichidată într-o săptămînă.

Războiul din Caucaz în ultimii 150 de ani

Nimeni n-ar putea spune dacă acest război va izbucni din nou. Generalul Lebed a scos o vorbă de militar la sfîrşitul cruntelor tratative purtate la graniţa dintre Daghestan şi Cecenia : navoevalis, ceea ce s-ar putea traduce prin « ne-am războit destul», cu o nuanţă de oboseală sau de « ne-am făcut plinul»... Formula aminteşte de războaiele din secolul al XIX-lea, cînd exista respectul pentru adversar şi cînd, după conflict, se revenea la normele din timp de pace, dar s-ar putea ca motivele prelungirii războiului din Afganistan — acum devenit civil — şi după retragerea ruşilor să funcţioneze şi în această parte a Caucazului. Aşteptînd confirmarea unei păci, fragile prin definiţie, ne bucurăm că hecatomba a luat sfîrşit^[*11].

Am avut ocazia să discut cu guvernatorul provinciei Leningrad, Beliaev. îmi spunea cu un aer posomorit — şi I-am înţeles — că a însoţit de mai multe ori la gară regimentele de recruţi din provincia sa care plecau spre Cecenia. Au pierit acolo 120 de soldaţi şi el a trebuit să se ducă să-i aducă în sicriu. Dar nu are un punct de vedere prea pacifist. Zicea: «Ar fi nevoie doar de opt zile pentru a face ordine în ţara asta! Numai să ştii să guvernezi, să comanzi. Se trăia mai bine sub vechiul regim, se guverna mai bine ! » (Conversaţia noastră ajunge apoi la credincioşi şi îi atrag atenţia că, pe vremuri, credinţa era persecutată. « Nici vorbă — îmi spune el —, eu însumi i-am dat un apartament cu trei camere popii din oraşul meu pentru că avea mulţi copii. Adevărata perestroika, singura veritabilă, a fost cea începută de Stalin în 1943 ! ») Masacrarea cecenilor e un lucru grav şi este condamnată în Rusia de toată lumea : atît de cei care vor să se oprească măcelul, cît şi de cei care ar vrea să reintre totul în normal în opt zile. Acordurile din august 1996 rămîn însă fragile, iar comerţul cu prizonierii din Cecenia şi urmărirea traficanţilor caucazieni în Rusia le pot da oricînd peste cap.

E foarte probabil că războiul se va prelungi sub o formă atenuată, Cecenia fiind, totuşi, mai departe de focarele fundamentalismului religios şi, poate, incapabilă să achite importurile de arme. Soluţia lui Lebed, inspirată de cea adoptată de Franţa în Noua Caledonie, a amînat cu cinci ani referendumul pentru independenţă. Ceea ce-i dă Federaţiei Ruse un răgaz de cinci ani ca să convingă «Işkeria » să adopte o soluţie similară celei propuse de Elţin pentru Tatarstan: o cvasiindependenţă în cadrul Federaţiei. Deşi armata rusă este acum în curs de dezagregare, mai există generali convinşi de eficacitatea unei soluţii totale, obţinută prin bombardamente mai severe decît cele de pînă acum. E destul să-i auzi pe Primakov spunînd că Rusia i-ar putea zdrobi pe ceceni dacă ar vrea, dar ar face asta cu preţul democraţiei. De fapt, nimeni nu ştie care va fi soluţia definitivă. Fără îndoială, cuvîntul « definitiv » nu e cel potrivit. Dar introducerea unei taxe de tranzit pentru petrolul din Azerbaidjan, dimpreună cu ameninţarea de a construi o altă conductă ar putea aranja lucrurile.

Opinia publică rusă este şi împotriva războiului, şi împotriva dezmembrării Federaţiei — nu e simplu să împaci cele două atitudini. Mamele soldaţilor povestesc în diverse publicaţii lucruri care îţi ridică părul în cap. In martie 1996, în vagoanele-morgă din Daghestanul învecinat se aflau încă., din ianuarie 1993, sute de cadavre ale tinerilor ruşi neidentificaţi. Lucru ciudat, aceste mame umblă prin teritoriul beligeranţilor, beneficiind şi de compasiunea părţii cecene. In filmul turnat la faţa locului de Jacek pentru Channel Four din Marea Britanie, se văd şi gropile comune, şi bocetele familiilor cecene, dar şi misiunea de Penelopă a « mediatorului » rus însărcinat să le ajute pe mamele soldaţilor dispăruţi, precum şi o îndelungă, uimitoare negociere între un general rus şi un cecen. In Caucaz nu au mai apărut alte focare de conflict, cum se temeau unii, dar nu se ştie ce va fi dacă raidurile de urmărire ale ruşilor ar ajunge pînă în teritoriul Daghestanului sau al Inguşetiei. Inguşetia e înrudită cu Cecenia şi, în construcţia statală sovietică, a fost multă vreme unită cu ea ; şi-a negociat o autonomie, aproape echivalentă cu independenţa, ceea ce ar fi putut căpăta şi Dudaiev, dar pe care o vor obţine, probabil, succesorii săi. Se vor împlini în curind trei ani de cînd — cu mult înainte ca războiul să înceapă — Soljeniţîn a preconizat acordarea independenţei totale Ceceniei, căci acolo cecenii sînt absolut majoritari, şi eliminarea lor din Federaţie. In schimb, el cerea unirea Kazahstanului cu Rusia, kazahii fiind minoritari la ei acasă (poziţie ce a stîrnit protestul autorităţilor kazahe).

Opinia publică se opune întoarcerii la cruzime

Există un segment imperialist al opiniei publice. Jirinovski, de pildă, care are, printre alte idei smintite, şi pe aceea a « marelui salt spre sud », adică reluarea marşului rus spre India şi spre mările calde, a susţinut zgomotos şi intervenţia militară din Caucaz. In ansamblu însă, opinia publică nu a vrut război, mai ales pentru că vedea în el întoarcerea la o tradiţie a brutalităţii care, în diferite epoci, cu deosebire pe vremea lui Stalin, a făcut ravagii în Rusia. Or, această brutalitate nu era dorită deloc. Printre strigătele de oroare ale intelighenţiei ruse îl putem cita pe cel al actorului Serghei Iurski: « Nu se năruie doar casele din Groznîi, ci sute de vieţi, mii de destine, conceptul de bine şi rău, cel de onoare şi dezonoare, temeliile unei mari ţări » {Izvestia, ianuarie 1995). Şi adăuga: « Circulă zvonuri despre posibilitatea instalării unei dictaturi, a unui autoritarism. Dar avem deja asta, trăim deja într-o ţară fara tribunale, în care societatea nu are nici un cuvînt de spus. » Altă mărturie cu greutate e cea a lui Anatoli Pristavkin, care a protestat viguros la televiziunea de stat, împreună cu un alt scriitor, Kim, împotriva intervenţiei. Pristavkin scria, în mai 1996, în Literaturnaia Gazeta: «Rusia s-a împotmolit în violenţă » (de cînd face parte din comisia prezidenţială pentru graţieri, pesimismul lui Pristavkin se adînceşte). Totuşi, conceptul de «mare putere» revine, mai devreme sau mai tîrziu, şi la ruşii liberali. L-au rostit, fara cine ştie ce emfază, dar în repetate rînduri, şi tinerii deputaţi ruşi întruniţi la seminarul de la Galiţino, unde am fost în iulie 1996. Este adesea citat Konstantin Leontiev, un diplomat de genul estet ultraconservator, care s-a călugărit la Sfînta Treime-Sfîntul Serghei: « N-ar trebui oare să punem Rusia la congelat ? » Mulţi uită să spună şi cum se încheie citatul: «... ca să nu putrezească. » Ruşilor le e teamă de eventualitatea subînţeleasă a celui de-al doilea membru al frazei.

Ultimul Prizonier din Caucaz

Ultimul Prizonier din Caucaz al literaturii ruse a apărut în 1995. E o nuvelă a lui Makanin care reia titlul lui Puşkin, deja preluat şi de Tolstoi, oferind o interpretare uimitoare, deviată de la semantica obişnuită a războiului. Aici, nu rusul e prizonier la ceceni, ci cecenul la ruşi. Regăsim temele clasice ale lui Lermontov sau Puşkin, relaţia rusului cu munteanul, citim despre negocierile unui comandant rus cu un cecen într-una din micile fortăreţe izolate descrise încă de Lermontov : departe de intendenţa — de altfel, inexistentă — a armatei ruse, comandantul rus negociază calm arme contra hrană. Există, în plus, o nuanţă de iubire virilă, cvasihomosexuală. Ca şi cum războiul, cu tîrguielile lui feudale şi preafrumosul prizonier care va trebui împuşcat atunci cînd detaşamentul rus va cădea într-o ambuscadă, ar fi devenit o formă estetică de viaţă. Makanin a ştiut întotdeauna să descifreze uluitor de corect liniile de forţă ascunse ale societăţii. A vrut oare să expună aici conivenţa prohibită între războinici, între Rusia obosită şi tînărul popor de jefuitori ? Iar filmul lui Bodrov, inspirat din povestirea lui Tolstoi, a stîrnit, ca şi nuvela lui Makanin, numeroase polemici. Se pare că scenariul a fost scris cu şase luni înainte de declanşarea ostilităţilor. Povestirea lui Tolstoi e o istorioară populară din cele destinate ţăranilor, o « poveste adevărată », care relatează fara comentarii captivitatea a doi ofiţeri ruşi pentru care « patronul cecen» speră să ia ceva la schimb. Bodrov tratează liber subiectul şi îl transpune în zilele noastre, adăugînd o nouă motivaţie pentru cecen : el vrea să-i dea pe cei doi prizonieri în schimbul fiului său captiv. Bodrov a vrut să facă un film despre războaiele « primitive » care s-au declanşat la sfîrşitul secolului XX, după marile războaie moderne, şi anume cele din Afganistan, Bosnia, Cecenia. Cecenia a intrat în film aproape pe negîndite ; de altfel, cineastul, fiul lui şi ceilalţi actori erau cît pe ce să fie răpiţi în satul din Daghestan, cocoţat la 2 000 m altitudine, în care filmau. în august 1996, în Literaturnaia Gazeta, doi critici, Anninski şi Andrei Şemiakin, au discutat despre acest film. Anninski a scris că « filmul scoate în evidenţă profunzimea istoriei noastre însîngerate, o istorie care continuă, o istorie în care fiecare are dreptate în felul său şi în care nenorocirea nu se va sfîrşi niciodată ». Eterna teză a « nenoricirii ruse » sau a « puterii sărace » ! Vorbind despre filmul Valsul din Peshawar, în care era vorba de Afganistan, Anninski a adăugat: « Situaţia e neschimbată. In Afganistan, neputinţa noastră s-a manifestat, pentru prima oară, în afara frontierelor puternicei Uniuni. Astăzi, ea se vede la lumina zilei în interiorul Rusiei. Mîine o s-o vedem la Serpuhovo, la periferia Moscovei. La prima vedere, în Prizonierul din Caucaz nu există nici o capcană. Ai noştri încearcă să-i salveze pe ai noştri. Dar cum ? Elicopterele bombardează satul acela de munte. Jilin le strigă: „încetaţi !" Bodrov ne arată raţiunea unui masacru iraţional. Nu e o abstracţie didactică, e vorba de carne şi sînge. »

Filmul — cum bine arată Anninski — pune problema ruşilor confruntaţi cu aspiraţia lor la supravieţuire ca « mare naţiune ». Nu există nici o soluţie, crede scriitorul. « Sîntem condamnaţi să hotărîm în fiecare clipă cine sîntem şi cum trebuie să ne purtăm în clipa următoare. » Războiul din Cecenia a stîrnit nenumărate polemici şi a scos rănile ascunse la vedere. Nu există soluţie, spune unul. Celălalt încearcă să banalizeze evenimentele, zicînd « de fapt, avem şi noi Ulster-ul nostru ». Acolo, conflictul durează de trei sute de ani; la noi, de o sută cincizeci (represiunea condusă de generalul Ermolov, deportarea făcută de Stalin, bombardamentele sălbatice comandate de Graciov). Şi am mai putea aminti aici situaţia din Corsica sau din Ţara Bascilor. Ministrul rus de Externe recurge cu regularitate la aceste argumente şi e de înţeles. Esenţială însă este vorba lui Anninski despre neputinţa pe care o s-o vedem în acţiune mîine la Serpuhovo, lîngă Moscova. Rusul are o noţiune tare friabilă despre spaţiul lui politic ! Căci problemele de la Groznîi sau de la Gudermi n-au nimic comun cu cele din Serpuhovo. Iar acest pesimism conform căruia Rusia nu va putea ieşi niciodată din starea permanentă de război e nutrit de liberali, care, prin urmare, nici nu văd vreo « soluţie » alta decît disperarea. Bineînţeles, nici adversarii lor nu au o atitudine mai raţională.

« Complotul » împotriva Rusiei

Intr-un articol apărut în « ziarul opoziţiei spirituale », Mîine (Zavtra), Aleksandr Prohanov, scriitor de «dreapta», ne împărtăşeşte « cugetările » sale dintr-o călătorie făcută în Cecenia în mai 1996. Iată-i în faţa unei mese de operaţie pe care e întins un sergent rănit în zona inimii. Comentatorul îi trece în revistă pe toţi vinovaţii: Pristavkin, acest scriitor slab, a cărui valoare a fost umflată cu pompa în jurul cărţii sale despre deportarea cecenilor (s-a pornit o isterie filantropică, omul era o marionetă a perestroikăi), doamna Starovoitova (o deputată democrată)^[*12], care a preluat tezele formulate de Brzezinski despre necesitatea dezmembrării Rusiei, teze care au condus la « fabricarea » lui Dudaiev; vinovat e şi Şapoşnikov, fost comandant suprem al armatei pe vremea cînd URSS s-a dezmembrat, groparul Armatei Roşii, apoi Gaidar, cel mai urît dintre toţi, căci cu ajutorul mîinilor lui dolofane America a obţinut sfîrşitul statului rus multisecular ; vin la rînd Graciov, generalul care în deplină cunoştinţă de cauză şi-a trimis soldaţii să moară pe străzile oraşului Groznîi la 1 ianuarie 1994, Serghei Kovaliov, un disident manevrat de KGB, calomniator profesionist al Rusiei, şi, în fine, Cernomîrdin, care a ordonat să se oprească ofensiva rusă tocmai cînd era pe punctul de a obţine victoria finală... Pe scurt, după Prohanov, Cecenia este un complot american pus la cale pentru a dezmembra Rusia, dar nenumăratele marionete care li se supun americanilor sînt simpli executanţi. « După ce i-am urat însănătoşire grabnică sergentului, le-am dorit moartea tuturor acestor forţe ale întunericului care-mi torturează ţara. Atîta timp cît, asemenea unor lilieci, ei stau agăţaţi de crucile aurite ale catedralelor Kremlinului, ţara nu va avea parte nici de îndurare, nici de pace. Asupra ei se vor abate neîncetat noi catastrofe. Iată de ce lupt din toate puterile ca să scăpăm de ei. » Aceste rînduri sînt elocvente. Să nu uităm că, în vechiul Parlament, oamenii lui Barkaşov purtau zvastica şi nici că ziarul lui Limonov, Limonka, cele ale lui Jirinovski şi multe altele (de pildă, ciudatul jurnal « ruso-palestinian » Al Kods, adică. Oraşul sjînt) denunţă complotul duşmanilor, în special cel al evreilor (în aceste foi Gorbaciov e numit « Moise Samuilovici Gorbaciov » şi mai încasează şi alte fineţuri de acest gen). Ce să mai zici de puciul din 3 octombrie 1993 ? Cît pe ce să izbucnească războiul civil, dar nici o putere nu acceptă ca Parlamentul său să-şi organizeze propria-i armată, să se transforme într-un buncăr din care ar porni mercenarii cu ordin să atace primăria sau televiziunea de stat. Au apărut (în rusă) două lucrări care fac cronica evenimentelor. Una, publicată sub un fel de patronaj oficial, conţine documente şi fotografii, printre care şi unele cu răsculaţii care poartă crucea încîrligată pe brasardă. Cealaltă carte e semnată de Oleg Popţov — textul a fost publicat iniţial în revista Oktiabr. Popţov era directorul televiziunii de la Ostankino ; după declanşarea războiului din Cecenia, a fost concediat de Elţin. Cartea sa se intitulează Cronica « ţarului Boris ». Portretul « ţarului » făcut de Popţov este, în linii mari, verosimil: un om hotărît să treacă la înfăptuirea reformelor democratice, dar fragil, şi totuşi capabil să ia decizii dure. Ambele texte sînt interesante şi ne fac să retrăim acele zile dramatice : detaliile medierii ratate a patriarhului Aleksei, scoaterea temporară a celebrei icoane a Maicii Domnului din Vladimir de la Muzeul Tretiakov şi liturghia solemnă din catedrala de la Moscova oficiată în faţa acelei icoane care a fost martoră la toate marile încercări prin care a trecut vechea Rusie. Medierea a fost întreruptă de intervenţia generalului Ruţkoi. Şi totuşi, lucrul cel mai frapant din acest microrăzboi civil de două zile este iuţeala cu care Rusia l-a uitat. Rusia nu voia război civil, iar memoria ei a împlinit această dorinţă. Ziua de 3 octombrie nu a fost o nouă « Duminică Sîngeroasă », pentru că ea nu a întrerupt mersul Rusiei spre democraţie.

« Să dea ciuma în cele două case ale voastre ! »

Astăzi, cînd războiul din Cecenia s-a terminat^[*13] şi muncitorii ruşi, supravegheaţi îndeaproape, astupă nenumăratele găuri din conducta ce transportă aurul negru din Azerbaidjan (ţară ce cunoaşte un boom economic sălbatic) pînă la litoralul rus al Mării Negre, merită să vedem dacă Rusia a reuşit să-şi stabilizeze teritoriul şi democraţia. In pofida incapacităţii intelighenţiei de a influenţa mersul lucrurilor (Aleksandr Arhan-i^helski a rezumat situaţia cu o formulă shakespeariană : « Să dea ciuma în cele două case ale voastre ! »), Rusia a găsit în ea însăşi forţa de a depăşi obstacolele. Furnizorul acestui clan, generalul Lebed, s-a retras apoi în cortul său, blestenrînd la rîndul lui, ca şi cum Rusia ar fi fost condamnată să se învîrtă mereu în datele sumbrului pugilat dintre familiile Capulet şi Montague... Dar alegerile din provincii, care s-au desfăşurat într-o atmosferă calmă, afluxul de forţe proaspete, reformatoare în guvern, menţinerea direcţiei reformelor, stabilizarea economică şi imensele perspective economice care se deschid astăzi par să prevestească rezolvarea problemei velikoderjavnost prin îmbogăţirea ţării şi prin atracţia pe care o va exercita Federaţia asupra tuturor părţilor ei, ca şi asupra vechilor ei componente. Bineînţeles, cu condiţia să nu se petreacă « saltul final spre sud » al lui Jirinovski (ultima împărţire a lumii, « o frontieră a păcii cu India prietenă », cum spunea el în bizara sa carte-biografie-confesiune-delir politic), iar imensa Federaţie să nu se descompună, enclava Kaliningrad să nu intre în derivă, insulele Kurile să nu se piardă prin Pacific^[*14], situaţia din Crimeea sa nu se învenineze... Toate aceste pericole există, dar există şi o dinamică a recompunerii, iar dacă forţa acesteia va spori, s-ar putea modifica structura psihologică a locuitorilor imensului teritoriu. Rămine, totuşi, un fapt care împiedică occidentalizarea sentimentului naţional: memoria istorică a unei ţări « sărace » diferă de cea a unei ţări bogate.

Istoria îşi sapă canalele altfel în fiecare popor. Occidentalii uită foarte repede : s-a uitat războiul din Algeria, uitat e şi cel din Vietnam ! Sau, mai degrabă, dacă memoria se reactivează, faptul se datorează unor stranii disfuncţii isterice : avem de-a face cînd cu revizionismul şi cu negarea Şoah, cînd cu cartea lui Garaudy şi girul pe care i-1 dă abatele Pierre, asistam la procesul lui Papon şi la denigrarea sistematică a supravieţuirii întregului popor francez sub Ocupaţie. Dar aceste zguduituri nu se explică decît pe fondul unei îndepărtări majore a memoriei şi al unor fantasme autodistructive pe care disputele politice din prezent nu reuşesc să le digere (în Statele Unite se petrece acelaşi lucru — autodenigrarea a mers acolo şi mai departe, istoria Părinţilor fondatori veniţi pe Mayjlower este sufocată de istoriile etnice concurente). Iată un exemplu : o dispută precum cea legată de botezul lui Clovis este de neconceput în Rusia, unde setea de memorie naţională este atît de mare, încît denigrarea unui act fondator precum creştinarea Rusiei, la Kiev, de către marele cneaz Vladimir Krasnosolnţev ar fi considerată un adevărat sacrilegiu. Fără să-şi facă scrupule laice, în 1989, pe vremea lui Gorbaciov, URSS în agonie s-a bucurat să sărbătorească 1000 de ani de la creştinarea Rusiei. Cartea episcopului Serafim din 1939, Ideologia rusă, defineşte botezul lui Vladimir ca pe o alianţă între Dumnezeu şi Rusia. Astăzi, e un bestseller...

Memorie scurtă, memorie îndelungată

După toate semnele, miturile istorice fondatoare n-ar mai fi indispensabile democraţiilor occidentale (nu demult, în Franţa, în timpul celei de-a IV-a Republici, le învăţam încă la şcoală). Dar, după aceleaşi semne, ţările din estul Europei ar mai avea nevoie de ele. Putem deplînge această stare de lucruri, o putem face vinovată de o mare parte din nenorocirile din Bosnia ori din Caucaz, dar faptul e fapt.

Un tînăr istoric rus, Askold Ivancik, a demonstrat într-un articol foarte convingător ce rol mai pot juca istoriile din vechime în conflictele din Caucaz, cînd, de pildă, georgienii îşi desfăşoară ofensiva în Osetia de Sud «sub sloganul revenirii vechilor ţinuturi georgiene la sînul patriei, după ce musafirii oseţi, găzduiţi în secolul al XIII-lea, în timpul invaziei mongole, şi-au dovedit ingratitudinea... ». Conflictul din Nagorno-Karabah a fost, de asemenea, pus sub semnul a trei războaie străvechi. Să spunem şi că o carte demonstrează înrudirea dintre limba cecenă şi vechii urarteeni, un popor care ocupase o parte a Anatoliei, a Transcaucaziei şi a Iranului de Nord, servind propagandei lui Dudaiev, care a văzut în aceste fapte o invitaţie adresată cecenilor de a-şi juca din nou rolul de popor conducător în Caucaz, rol lăsat moştenire de urarteeni acum trei milenii. De altfel, Ivancik arată că, în aceste ţări, istoricii care se ocupă de Antichitate sînt adesea foarte activi în politică : succesorul lui Dudaiev, Iandarbiev, era filolog şi scriitor; preşedintele Armeniei, Ter-Petrosian, e expert în istoria medievală a Turciei; preşedintele Abhaziei e specializat în mitologia hitită; Gankrelidze, un eminent lingvist georgian, are un mare rol politic etc. Ajutat la acest capitol de regimul sovietic, fiecare popor caucazian şi-a făurit propria şcoală de istorie antică şi era pregătit să transforme această istorie într-un mit activ imediat ce-şi recîştiga independenţa.

Cînd Dumezil devine erou naţional

Iată un lucru si mai ciudat: Ivancik ne dezvăluie destinul cărţii lui Dumezil despre epopeea narţilor. Cînd a apărut traducerea în limba rusă iar inguşii au citit că paternitatea epopeii le-a fcst acordată oseţilor, au ars cartea, distrugînd stocul primit la Narzan, capitala lor. Intre timp, Dumezil devenea erou naţional în Osetia, unde portretul lui tronează în multe case. Evident, se poate spune că în anumite împrejurări istoria devine o armă periculoasă şi poate chiar provoca măceluri. Dar este important şi să putem judeca popoarele din Europa şi din Caucaz care se agaţă de mitologia naţională fara să luăm mereu ca referinţă peisajul occidental, curat, dezistoricizat, supus supremaţiei economice şi ravagiilor intermitente ale autodenigrării.

Putere « săracă » sau putere « de viitor »

E limpede că, pentru moment, Rusia nu mai este o ţară puternică, dar rămine o putere potenţială. Iarăşi, ca şi în secolul al XIX-lea, ruşii şi cei care îi observă din exterior se referă la valori potenţiale : nu cele 28 000 de focoase nucleare ale fostei URSS sînt acum baza supraputerii ruse (deşi problema lor rămîne actuală şi, după părerea mea, Occidentul sau măcar persoanele raţionale din Occident n-ar trebui să dorească decăderea statului rus), ci, încă o dată, viitorul este bogăţia specifică a Rusiei. Unii vor spune ca Rusia e un stat, şi nu o naţiune adevărată, fiindcă ea n-a funcţionat niciodată ca un stat-naţiune, ci a fost dintotdeauna un imperiu multinaţional. S-ar putea susţine şi teza contrarie, conform căreia Rusia ar fi o naţiune fara stat, fiindcă nu izbuteşte să aibă un stat al ei, o identitate naţională şi statală care să se suprapună. Rusia ar trebui să înveţe să-şi formuleze interesele, aşa cum o face fiecare naţiune democratică din Europa, dar fara smuceli şi fara gesturi imprevizibile. Cea mai bună garanţie a păcii în Europa ar fi, într-adevăr, o « Rusie previzibilă », care ar face astfel un compromis necesar între existenţa sa statală şi o formă democratică de existenţă. E nevoie aici să ne întoarcem la patologiile cunoscute ale temerilor occidentale de Rusia, mai ales în media. Orice e binevenit pentru a întări sentimentul imprevizibilităţii majore a Rusiei: sănătatea Preşedintelui (cu subînţelesul că mecanismele puterii în Rusia sînt tot autocratice, că datează tot din secolul al XVIII-lea, cînd succesiunea se făcea prin revoluţii de palat şi asasinate...), posibilitatea ca în orice moment să se producă o răsturnare sau o lovitură de stat, dezlănţuirea forţelor şovine etc. Se ţine seama prea puţin de evoluţia reală a acestei ţări, care merge tocmai în sensul unei previzibilităţi crescînde, aşa cum arată şi alegerile libere care continuă să aibă loc. Nici în domeniul economic nu se petrec cîtuşi de puţin catastrofele anunţate.

Rusia şi NATO

Integrarea noii Rusii în « concertul naţiunilor » deopotrivă democratice şi dezvoltate economic pune atît problema extinderii NATO, cît şi pe cea a lărgirii Uniunii Europene. Preocuparea apare imediat în discuţiile cu tinerii deputaţi sau cu conducătorii Rusiei de azi, căci în toate straturile societăţii există sentimentul difuz că se doreşte excluderea Rusiei. Sentimentul acesta se grefează pe ceea ce eu am numit friabilitatea sau fragilitatea rusă (ideea că Rusia se sacrifică pentru restul lumii, chiar comunismul ei bezmetic a fost un sacrificiu pentru a arăta lumii ce nu trebuia să se facă etc). Un ofiţer german de la statul-major al NATO, participant la seminarul politic de la Volgograd, spunea : « Relaţiile NATO cu Rusia sînt excelente în toate domeniile, cu excepţia celui militar. » întrebările şi răspunsurile au fost foarte însufleţite, furtunoase chiar, dar nu s-au referit decît la acest unic punct. Apropierea armelor nucleare de graniţele Rusiei, necesitatea renegocierii acordurilor de dezarmare, fiindcă raportul de forţe se va schimba — iată cîteva din subiectele de interes. Esenţial e faptul că Rusia nu inspiră încredere. Chiar dacă ruşii pot înţelege că polonezii ar fi îndreptăţiţi să aibă acest sentiment, nu-i acceptă din partea estonienilor sau letonilor, pentru că, zic ei, independenţa le-a fost dată de ruşi, nu Occidentul a fost cel care i-a « eliberat ». Andrei Zaharov, în vîrstă de 30 de ani, fost deputat independent în regiunea Amur (înfrînt de un comunist în decembrie 1995), a întemeiat o şcoală pentru tinerii parlamentari: le studiază proiectele, analizează fezabilitatea proiectelor de legi pe care le fac şi îi învaţă cum să le redacteze. îmi spunea că generaţia lor, cea a oamenilor trecuţi de 30 de ani, crescută în spiritul patriotismului, nu realizează efectele propunerilor de extindere NATO, nici cîtă ostilitate degajă constant ţări ca Estonia. Desigur, NATO a fost creată iniţial împotriva Rusiei şi intrarea ei în organizaţie ar fi un « oximoron », cum spunea un diplomat englez la seminar. I s-a răspuns: voi amplasaţi la noi o adevărată bombă cu explozie întîrziată. Dialogul s-a calmat atunci cînd li s-a spus ruşilor că NATO, cu cea mai mare bunăvoinţă din lume, nu poate ţine seama de temerile ruşilor în Extremul Orient (e vorba de o provincie răpită chinezilor printr-un « tratat inegal », o provincie în care trăiesc 6 milioane de ruşi, pe cînd în provincia chineză vecină trăiesc 120 de milioane de chinezi). Dacă vreodată geopolitica va declanşa un conflict între Rusia şi China, o altă alianţă îi poate ajuta pe ruşi să lupte cu China: cea americano-japonezo-rusă. De altfel, este oare NATO pregătită să acorde garanţii Estoniei în cazul unui conflict cu Rusia ? Puţin probabil, şi ne putem imagina că Senatul american se va opune ca ai săi boys să fie trimişi în această regiune. Se vorbeşte, de asemenea, despre extinderea NATO în Kazahstan, adică de o încercuire a Rusiei şi prin Asia Centrală. De fapt, nu dăm oare dovadă de o imensă uşurinţă ridicînd acum această problemă ? Accesul Europei de Est la Europa întregită este o problemă mai puţin gravă. Faptul că aceste ţări nu sînt pregătite nu este un argument valabil, fiindcă nici Portugalia, nici Grecia nu erau grozav de pregătite atunci cînd au intrat. Problema e, totuşi, importantă, atunci cînd se pune următoarea întrebare critică : Rusia aparţine sau nu Europei ? Desigur, intrarea ei în Parlamentul european a atenuat considerabil problema, chiar dacă Rusia e departe de a satisface criteriile europene în materie de drepturile omului — în materie de închisori, de exemplu. Europa rămîne o alcătuire de naţiuni care au avut şi vor avea întotdeauna interese divergente : micile naţiuni, mai ales cele neutre, nu vor accepta niciodată un mare proiect european, o politică mondială şi vor frîna mereu lucrurile. Marile naţiuni, cele care au o memorie imperială mai mult sau mai puţin erodată (Franţa sau Anglia, spre deosebire de Olanda, de pildă), vor dori întotdeauna o Europă care să aibă un proiect şi un destin mondial. In sfîrşit, Rusia, al cărei trecut a fost cu violenţă şters de comunism dar constituie, cu toate acestea, un ciment mai puternic decît în alte ţări, nu va putea, într-un viitor previzibil, să se distanţeze prea mult de ceea ce reprezintă memoria ei naţională, pe care o reconstituie cu mari eforturi de la perestroika încoace : se reeditează operele marilor istorici., se fac ediţii populare din scrierile unor istoriografi ai statului rus, mai ales din secolul al XIX-lea, reînvie cultul emblemelor naţiunii, se cercetează necropole, cîmpuri de bătaie, se înalţă noi monumente, precum cel foarte sovietic de pe Colina Poklonnaia, în sudul Moscovei, consacrat victoriei din cel de-al doilea război mondial etc.

Cum va arăta viitorul Rusiei ?

Ce atuuri are Rusia în actuala ei transformare ? E greu de spus cît a scăzut în medie nivelul de trai. Economistul Şmeliov oferă cîteva date. Oficial, preţurile au crescut de la 4 500 pînă la de 5 500 de ori (doar vara 1996 preţurile n-au mai variat, dolarul s-a stabilizat, ba chiar a scăzut din primăvara lui 1996 încoace). Salariile au crescut de 1 200 de ori. Pierderea ar fi deci de 70-75 %. Şmeliov spune însă că trebuie să ţinem seama de dramatica penurie de bunuri de la sfîrşitul epocii comuniste, întemeiată pe organizarea « deficitului » de produse de consum şi pe dificultăţile vieţii cotidiene. Lipsa permanentă făcea ca magazinele rezervate nomenclaturii să capete o importanţă capitală, ca de altfel şi băbuţele (babuşkî) însărcinate de familii să stea la cozi la magazinele obişnuite pentru cele necesare traiului (pierderea acestui «privilegiu» le nemulţumeşte serios). De altfel, salariile au încetat să mai fie principala sursă de venit. Şmeliov conchide că, în medie, scăderea nivelului de viaţă ar fi doar de 10-20 %. La care se adaugă, desigur, criza datorată neplăţii salariilor şi pensiilor, pe cale de a fi resorbită. Cauzele au fost numeroase : hiperinflaţie, cinismul administratorilor locali, preţuri nerealiste şi, mai ales, colosala risipă de energie (care a avut ca urmare binecunoscutele dezastre ecologice).

Un bilanţ provizoriu

Voi prelua, nu fara a-l comenta, un alt pasaj interesant din cartea lui Şmeliov despre viitorul Rusiei. El pune pe două coloane « ce e bun în trecutul şi în prezentul nostru » şi « greaua moştenire ». Ce e bun ? Păi, moştenirea seculară a statului şi a edificiului statal, dimensiunile ţării şi resursele ei naturale, spaţiul ei colosal, în special, rezerva de spaţiu nelocuit. Dar şi tradiţiile colectivismului (vai, adesea forţat), un înalt potenţial intelectual şi cultural, inventivitatea părţii active a societăţii, reflexul unei minime solidarităţi sociale, îndelunga experienţă a cooperării între popoare diferite... Moştenirea grea ? Un trecut sîngeros, şi deci apăsător, absenţa unei tradiţii reale a libertăţii maselor, dispreţul constant pentru drepturile individului, obiceiul de a conta mai mult pe stat decît pe sine, tendinţa - mai ales de trei generaţii încoace - de a sabota munca, alcoolismul şi furtul, a căror contrapondere ar fi o veche înclinaţie pentru mesianismul naţional. Agnosticul Şmeliov îşi explică multe dintre aceste defecte prin moştenirea bizantino-ortodoxă (reia, de fapt, teza faimoasei Scrisori filosofice a lui Ceaadaev din 1836), ce contrastează cu rolul eticii protestante, aşa cum a descris-o Max Weber, în dezvoltarea capitalismului occidental. « S-ar putea spune că Rusia are un cap destul de bun, mîini mai puţin bune, o inima schimbătoare (cînd smiorcăită, cînd crudă) şi un caracter urît, evident, dar nu lipsit de tentaţia pacifismului. »

încă un cuvînt « intraductibil »

Există în limba rusă un cuvînt tare îndrăgit de slavofili: sobornost, « sobornicesc ». Soborul credincioşilor este contrar individualismului, legii majorităţii, aşa cum apare ea în democraţie. Tot poporul se consideră preot în biserică, el slujeşte şi acţionează. Cuvîntul a reintrat în vocabular în timpul perestroikăi şi indică, de fapt, opoziţia la concepţia occidentală despre democraţie. Unii oameni de cultură, ca lingvistul Viaceslav Ivanov, fost deputat în ultimul Congres al Sovietelor, doreau revenirea la această străveche viziune spirituală din Rusia. In ajunul alegerilor prezidenţiale s-au lansat, de asemenea, apeluri la întemeierea unei uniuni bazate pe acest concept. Recursul la patriarh în timpul evenimentelor dramatice din octombrie 1993 ţinea şi de nostalgia unei uniuni spirituale care să nu aibă caracter distructiv, trăsătură atribuită vieţii democratice. In această privinţă, Aleksandr Soljeniţîn este un tipic gînditor politic rus.

Soljeniţîn : de la profet la politician

Doi ani la rînd, din toamna lui 1993 şi pînă în toamna lui 1995, Soljeniţîn s-a putut exprima la televiziunea rusă, pe primul canal. Subiectele sale erau foarte variate : invadarea Extremului Orient rus de către chinezi, indiferenţa socială, renaşterea căzăcimii etc. A blamat violent guvernul « democraţilor» pentru cruzimea cu care aplicau reforma economică, vorbind chiar în numele atitudinii sobornost. A recuzat introducerea rapidă a capitalismului. Şi, mai ales, a dus o adevărată campanie împotriva legii funciare care ar fi vrut să restabilească în Rusia proprietatea privată asupra pămîntului — o lege care n-a fost niciodată dusă la bun sfîrşit. Se ştie că sistemul mir al proprietăţii colective - cu atribuirea de parcele prin rotaţie familiilor din colectivitatea ţărănească - a subzistat în Rusia mult după abolirea serbiei. De fapt, în 1907, ministrul Stolîpin le-a dat membrilor colectivităţii posibilitatea de a ieşi din mir. Desigur, mii de ţărani au profitat de pe urma acestei decizii, dar şi mai mulţi au rămas în mir; Pierre Pascal, în 1927, a descris într-un mic text foarte reuşit (Satul meu) un sat de dincolo de Volga unde mai exista, pe lîngă colhoz, şi un mir, condamnat însă la dispariţie sub presiunea colectivizării sovietice. Soljeniţîn îl admiră pe Stolîpin, un om de stat hotărît, care a încercat să dezvolte responsabilitatea ruşilor, dar astăzi, indirect, crede că acesta a greşit. Scriitorul se opune din răsputeri proprietăţii private asupra pămîntului, mai ales pentru că pe această cale s-ar obţine dreptul de înstrăinare a pămîntului primit, iar culacii şi străinii ar putea să concentreze iute terenurile în mîinile lor. La acest capitol, anticomunistul feroce se aliază cu tabăra comuniştilor, căci Duma comunistă rămîne foarte ostilă proiectului legii funciare semnat de preşedintele Elţin dar nepromulgat. Rusia rămîne deci fără un statut legal al proprietăţii private, deşi Rusia are la pămînt, cum se zice, de mai poate da şi la alţii. Pe de altă parte, e greu de imaginat că străinii s-ar năpusti asupra proprietăţii funciare în Rusia (să nu uităm că drumurile sînt proaste, iernile sînt foarte lungi, viaţa la ţară e grea, fără confort, fara magazine, iar oamenii de pe la sate se uită urît la venetici: incendiile ar reveni repede la ordinea zilei). E o rezistenţă mai curind mistică decît economică, de fapt: pămintul este ori al tuturor, ori al lui Dumnezeu, ceea ce nu e chiar acelaşi lucru, dar semnalează acelaşi tip de tabu. Un tabu respectat de Soljeniţîn, deşi, în acelaşi timp, el susţine că pămintul trebuie încredinţat ţăranilor pricepuţi, pentru a se încerca astfel reclădirea unei clase active de agricultori în Rusia. Dar e oare posibil să se ajungă la aşa ceva fara a legifera deplina folosinţă şi posesie a pămîntului exploatat de ei ?

Zemstva — un vis

O altă teză politică fundamentală a lui Soljeniţîn este că Rusia trebuie să readucă la viaţă zemstva, acel organism de self-govemment local, creat în urma reformelor lui Alexandru al Il-lea şi care a supravieţuit pînă la Revoluţie. Zemstvelor li se datorează efectiv modernizarea ţării la sfîrşitul secolului al XIX-lea, crearea reţelei locale de infirmerii şi mici spitale, apariţia şcolilor. Zemstvo era un consiliu teritorial - numele amintea de Zemskaia Duma, un fel de Adunare a Stărilor Generale care, pînă la Petru cel Mare, îi alegea pe ţari. Principiul electiv în zemstva era votul pe clase sociale. Astăzi, cînd nu mai există « clase » în sensul vechi al cuvîntului, nu poate fi vorba decît de reprezentanţii diferitelor domenii profesionale, de un fel de adunare corporatistă. Pentru Aleksandr Soljeniţîn, doar un astfel de sistem, ivit din baza socială a ţării, ar putea fi lipsit de venalitatea şi versatilitatea adunărilor în chip atît de abstract democratice. In 1974, cînd a sosit în Elveţia după surghiunul la care-l supusese URSS, Soljeniţîn a asistat la o Landsgemeinde în cantonul elveţian Appenzell^[*1], şi această formă de democraţie directă i-a plăcut enorm. Semăna de departe cu adunările mir din Rusia vechiului regim. Doar delegarea maximală a puterii către bază, adică pînă la nivelul zemstvei, districtului sau provinciei, poate salva Rusia, susţine Soljeniţîn. Un cititor al ziarului Komsomolskaia Pravda — o gazetă populară — i-a pus o întrebare la telefon în timpul unei transmisii de două ore în direct, iar Soljeniţîn i-a răspuns: « Zemstvo nu este o întoarcere la trecut. Noi nu mai sîntem aceiaşi. Caracterul nostru popular s-a schimbat. Zemstvo va fi ceva complet diferit, nu o zemstvo de clasă. Dimpotrivă, căutăm drumul care să ne permită să evităm democraţia parlamentară, care e goală şi autodistructivă, şi căutăm, de asemenea, să evităm totalitarismul. încercăm să găsim mijlocul prin care poporul să se autoguverneze, păstrînd unitatea puterii. Nu e deloc o întoarcere în trecut. » Ca Soljeniţîn militează pentru ca puterea să ajungă în mîna ruşilor de la baza societăţii e, cert, un lucru pozitiv: te bucuri să-i auzi luînd apărarea celor umiliţi şi obidiţi, în primul rînd pentru că aceasta este marea tradiţie a literaturii ruse şi, în al doilea rînd, pentru că e mai bine să facă asta Soljeniţîn decît patrioţii « roşii» sau «bruni». Dar intervenţia lui nu e lipsită de primejdii. In ceea ce priveşte Constituţia federală, el este un duşman înverşunat al structurii federative, care, crede el, avantajează într-un mod aproape criminal micile popoare din Republicile autonome, în detrimentul populaţiei ruse, care e adesea majoritară acolo. Pesimismul lui Soljeniţîn, neobişnuit dacă ţinem seama de formula lui profundă, deci în contradicţie cu adevărata sa natură, se exprimă îndeosebi în diagnosticele sale politice şi chiar culturale. In primăvara aceasta le spunea, de pildă, ascultătorilor: « Literatura rusă o să rămînă, aşa cum a rămas şi literatura latină după căderea Imperiului Roman. » In Rusia, toată lumea ştie că Moscova este a Treia Romă, după Roma latină şi Constantinopol. Dar toată lumea cunoaşte, de asemenea, blestemul boieroaicei Morozova, martiră a credincioşilor de rit vechi, înfăţişată plecînd la ocnă în Siberia într-un celebru tablou al pictorului Surikov: «A patra Romă nu va mai exista ! » Să-şi însuşească oare şi Solicniţîn pornirea apocaliptică de care suferă dintotdeauna Rusia ? Şi trebuie oare iarăşi ca figurile energice care s-au străduit cel mai mult pentru a scoate Rusia din lunga robie bolşevică şi apoi din cea birocratică să asculte acea sirenă interioară care a acoperit de atîtea ori vuietul marilor reforme ?

¹ Cf. Ivan il Terribile, Jan Rokyta — Disputa sul protestantismo, un confronto tra ortodossia e riforma nel 1570, introducere şi note de L. Ronchi De Michelis, Claudiana Editrice, Torino, 1979.

² Ofiţeri întorşi în Rusia după campaniile împotriva lui Napoleon care aduc cu ei idei revoluţionare (drepturile omului, guvern reprezentativ, abolirea serbiei). In decembrie 1825, după moartea neaşteptată a ţarului Alexandru I, un grup de ofiţeri în fruntea a 3 000 de soldaţi refuză să depună jurămîntul pentru ţarul Nicolae, cerînd să jure pe Constituţie. Arestaţi şi judecaţi, unii sînt condamnaţi la moarte, alţii la exil (n. trad.).

³ în ziua de duminică, 22 ianuarie 1905, a avut loc la Sankt Petersburg o mare demonstraţie a muncitorilor care-şi cereau drepturile. La ordinul ţarului, poliţia a tras: 100 de morţi, 300 de răniţi. Această dată este considerată începutul revoluţiei din 1905 (n. trad.).

⁴ Mişcare apărută în 1860-1870. Intelectualii cred în rolul propagandei pentru luminarea poporului, care, înţelegînd, va şti cum să oblige regimul ţarist să procedeze la liberalizare. Persecutaţi de poliţie, ei trec la metode radicale de luptă, practicînd terorismul politic (n. trad.).

⁵ Andrei Ivanovici Osterman (1686-1747), om de stat rus, născut în Westfalia, intrat în serviciul lui Petru I. A încheiat în condiţii avantajoase pacea cu suedezii şi a primit titlul de baron. Iniţiator al reformei administrative, sfetnic foarte ascultat de împărăteasa Anna. Victimă a loviturii de stat din 1741, a fost condamnat să fie tras pe roată, apoi decapitat. I s-au comutat pedepsele şi a murit în exil, în Siberia.

⁶ Săptămînal politic popular apărut odată cu perestroika şi avînd cel mai mare tiraj din presa scrisă.

⁷ Komsomolskaia Pravda, care şi-a păstrat titlul sovietic, devenit un cotidian de mare tiraj, publică şi articole de scandal. De curind, Minkin, ziarist agresiv şi curajos, a denunţat onorariul imens al lui Ciubais pentru cartea lui despre privatizare.

⁸ La Complainte du dernier Kolkhoze, Seuil, Paris, 1996.

⁹ Unul dintre cei mai străluciţi eseişti ucraineni contemporani, Vădim Skuratovski, care scrie în rusă şi în ucraineană, subliniază în cartea sa Istorie şi cultură rolul imperialist activ jucat de nobilimea ucraineană în istoria Imperiului Rus. Consecinţele au fost creşterea ostilităţii faţă de Polonia şi cele trei împărţiri ale ţării, precum şi evoluţia spre interzicerea islamismului turc în sudul Ucrainei.

¹⁰ Daghestanul sau Osetia nu au nici pe departe omogenitatea naţională a Ceceniei.

¹¹ Să ne amintim că acordurile prevedeau ca în 2001 statutul definitiv al Ceceniei să fi fost stabilit.

¹² între timp a fost asasinată (n. trad).

¹³ E vorba de primul război. Cel de-al doilea a început în 1999 (n. trad.).

¹⁴ în chip paradoxal, pregătindu-se pentru grandioasa redistribuire a sferelor de influenţă în lume, Jirinovski se declară gata să-i cedeze sau să-i concesioneze Japoniei insulele Kurile.

¹⁵ Acum s-a sabordat. Ultimul spaţiu al democraţiei directe din Elveţia se limitează deci la trei cantoane.