Georges Nivat

Astăzi, o parte a societăţii ruse e bolnavă de nostalgie şi de teamă de viitor. « Doamne Dumnezeule, fa în aşa fel ca doi şi cu doi să nu mai facă patru ! » spune unul dintre nefericiţii tovarăşi ai lui Andrei din Bulevardul Tver —acel om din subterană s-a aciuat la Moscova, pe lîngă building-urile roz sau galbene, din sticlă sau oţel. Dar e vorba doar de o parte a societăţii. Comuniştii şi partizanii lui Jirinovski (care se urăsc între ei) adună mulţimi de prăpădiţi. Toţi îşi dau seama că a trecut momentul în care s-ar mai fi putut întoarce la comunism. Lenin, peticit peste tot după şaptezeci şi cinci de ani de mumificare, e încă în Piaţa Roşie, iar Polina poate îşi va face timp să-şi ia rămas bun de la el (două dimineţi pe săptămînă e deschis şi nu mai e coadă), dar viitorul tot în ceaţă e. Deceniul Elţin i-a dat Rusiei cel puţin o libertate : cea a presei. Această libertate e totală, iar presa uzează şi abuzează de ea, violenţa ei isterică nu poate fi ghicită de cei ce n-o citesc. Ca şi filmul, ce renaşte, presa întreţine coşmaruri şi zvonuri. A anunţat foamete şi pogromuri la începutul deceniului, a vorbit de mii de morţi scoşi din tuneluri după asediul Parlamentului revoltat din octombrie 1993. Şi astăzi presa se hrăneşte cu zvonuri, pune atentatele ucigaşe din septembrie 1999 (două la Moscova, unul la Volgodonsk, în provincia Rostov-pe-Don) pe seama Preşedintelui şi a anturajului său. Nadrîv-ul, isteria zburdă liberă. Emisiunea Vremeciko — insolentă, populistă, nostimă — îşi întreabă ascultătorii ce e mai bine : să fie lichidaţi toţi cecenii sau să fie expulzaţi. Există, totuşi, o presă foarte serioasă, în care poţi să ai încredere. Independent, cu suplimentele sale consistente, Izvestia, Kommersant, Obşci Jurnal, sînt, în grade diferite, pline de informaţie şi au învăţat să deosebească ancheta de comentariu. Nici un observator nu trebuie să rateze populara emisiune de duminică, difuzată de canalul independent NTV^[*1], moderată de ziaristul Kiseliov, care organizează confruntări între oamenii politici. Deşi legăturile postului NTV şi ale jurnalistului său vedetă cu unul dintre clanurile moscovite — cel al oligarhului Gusinski - sînt binecunoscute, concurenţa cu ORT — primul canal, proprietate a omului de afaceri Berezovski — obligă la vorbirea pe şleau. Informaţia, în Rusia, e un bun cîştigat. Totuşi, războiul dintre clanurile financiare — azi, în principal, cel aflat în declin al lui Elţin şi cel în plină ascensiune al primarului Moscovei, Lujkov — întunecă lucrurile. Cu excepţia partidului comunist, celelalte formaţiuni politice nu există cu adevărat. Democraţii nu vor izbuti să se unească, în pofida tentativelor făcute de Pravoe Delo (« Cauza dreaptă »), în care se află Nemţov şi Kirienko. Alianţe se tot fac şi se desfac. Fostul prim-ministru Stepaşin s-a alăturat partidului lui Iavlinski, economistul cu mîinile curate care joacă rolul lui Ceaţki din piesa Prea multă minte strică. Iuri Lujkov face apel la fostul prim-ministru, fost şef al contraspionajului, Primakov. Alain Delon, oaspetele de onoare al Festivalului de la Moscova, şi omul de afaceri Berezovski au venit în sprijinul guvernatorului de la Krasnoiarsk, generalul Lebed. Jocul nu stă pe loc, ceea ce e normal, dar lipsesc aproape cu totul programele politice. Generalul Lebed ezită între ultraliberalismul consilierului său Naişul şi dirijismul economic local, care îl împinge să trimită poliţia într-o întreprindere care a fost privatizată în « capitala regiunii lui ». Primarul Moscovei, a cărui soţie e o « capitalistă » redutabilă, ezită între populism şi neoprotecţionism.

Cea de-a treia cale duce la « lumea a treia », afirmă părintele reformei, Egor Gaidar, despre care se spune că a guvernat din umbră pînă în august 1998 şi că a fost de faţă la şedinţa de guvern în care s-a decis ca Rusia să fie declarată în imposibilitate de plată, jefuind astfel noua clasă de trei sferturi din economiile ei. Lucru curios, împotriva lui Gaidar sînt şi comuniştii (normal, căci, prin liberalizarea preţurilor, a făcut să se nască noua Rusie cu forcepsul), şi unii ultraliberali, printre care economista Liudmila Piaşeva. Institutul lui de cercetări a furnizat, cu toate acestea, analize precise, convingătoare. In toamna lui 1998, Gaidar a avertizat că situaţia din 1991 se poate repeta — în 1991, economia nu se mai afla sub comandă militară şi nici nu era încă liberalizată. Nimeni nu era constrîns şi nici nu avea interes să furnizeze mărfuri. Penuria era totală. îmi amintesc bine străzile sinistre ale Moscovei, oraşul îngheţat, cozile nesfîrşite din faţa brutăriilor cu rafturi goale. Ajutat de comunişti, Primakov ar fi putut să readucă Rusia în aceeaşi stare de mizerie, facînd-o să piardă totul. Acum, Rusia e aprovizionată. Produsele ruseşti au reapărut. Nu mai sînt cozi nicăieri. Centrul luxos din Piaţa Manejului, cu spaţiile lui Dior şi Pathek Philippe, e vizitat de gură-cască (deşi şi aici a fost un atentat), ba chiar şi de cumpărători. Rezistenţa societăţii ruse la zguduituri e în continuare uimitoare, admirabilă. Şi la Kostroma rafturile sînt pline de marfa, piaţa e la fel de animată ca la Moscova; obiectele sînt însă mai modeste, hainele sînt lipsite de eleganţă. Totuşi, şi aici societatea a supravieţuit.

Am participat la două sau trei seminare politice la care s-au întîlnit politicieni (precum Kirienko), experţi (ca Satarov, un matematician de vîrf care a lucrat pentru Kremlin, iar acum a devenit independent), oameni de afaceri, self-made men (cum e georgianul Kaha Benukidze, care posedă 50 % din Uralmaş, o gigantică uzină chimică din Ekaterinburg — omul e un biolog fara legătură cu nomenclatura), oameni ai Bisericii (ca părintele Economţev, de la Patriarhie). Oamenii fac cu plăcere «scenarii despre viitor», iar echipa lui Satarov — de care m-am apropiat şi eu — a imaginat următoarea ipoteză: supremaţia americană e confruntată cu o « eroare de programare » electronică de tip catastrofal, sistemele de conducere automată se defectează. Preşedintele rus face un apel solemn la experţii şi savanţii ruşi plecaţi în Occident. Brain-leak-ul (« exodul creierelor ») se arată a fi un avantaj pentru Rusia care, în 2003, preia leadership-ul economic al planetei. începe atunci « a doua Renaştere », marcată de sincretismul religios şi de acest leader-ship economic al unei «puteri sărace », Rusia...

Mulţi încearcă să ajungă la consens în privinţa modului în care Rusia ar putea fi ajutată să depăşească « ura de sine », acută la nivelul elitelor. Lopuhin, un industriaş, fost ministru în guvernul Gaidar, se întoarce la tezele lui Max Weber şi caută « noi protestanţi » ruşi (pe vremuri păreau să fie credincioşii de rit vechi şi negustorii de dincolo de Volga, zugrăviţi cu entuziasm de Melnikov-Peciorski). Dar gînditorii naţionalişti îi asimilează pe protestanţi bolşevicilor: protestanto-bolşevismul rus ar fi răspunzător de toate relele... O altă soluţie ar fi aceea ca Rusia să-şi păstreze partea europeană şi să concesioneze Siberia... (Mulţi gîndesc aşa, deşi nu se exprimă, dar principalul interesat de o asemenea afacere rămîne deocamdată pe tuşă, căci dialogul cu Japonia e blocat din cauza unor nenorocite de trei insuliţe !) Pentru unii, ortodoxia este ultima sursă de energie a poporului. Pentru alţii, directorul de conştiinţă ideal ar fi Tihomirov, acel inginer anarhist de la începutul secolului XX, ajuns în cele din urmă monarhist - dacă Aleksandr Soljeniţîn nu a devenit el însuşi monarhist, în orice caz, figura lui Tihomirov apare în opera lui şi e clar că-1 inspiră.

Există clasă de mijloc în Rusia ? Cum se defineşte ea ? Gaidar crede că sînt clasă medie toţi cei care au făcut măcar o călătorie în străinătate pe banii lor. Această clasă există peste tot, nu doar la Moscova, unde e uimitor cîte agenţii propun călătorii în Cipru sau în Spania. Marietta Ciudakova, o femeie energică, istoric literar şi partizană activă a democraţiei, vorbea la o masă rotundă din iulie 1999 despre « noul socialism » : « Se fac doi ani de cînd am înţeles că intelighenţia rusă a trădat ideea de libertate [...] Intelighenţia nu a putut să-i sprijine pînă la capăt pe Elţin pentru că nu e în stare să se privească în oglindă. » Fireşte, în sală s-au auzit murmure, dar izolate. Ea a relatat apoi o poveste tipică — a unei bibliotecare din Piatigorsk care a început prin a se plînge de salariul ei mizerabil (300 de ruble) dar a vorbit pe urmă de voiajul ei în Spania. E imposibil, la ora actuală, să construieşti modelul societăţii ruse. Toate declaraţiile sînt false. Veniturile reale sînt departe de salariile ca atare. Ceea ce nu înseamnă că nu e scandalos ce se petrece cu mijloacele acordate şcolilor, bibliotecilor, spitalelor, închisorilor. Acolo unde autorităţile locale trebuie să contribuie cu ceva, acolo unde directorul închiriază o aripă a clădirii, mai merge. Dar acolo unde pentru un copil se alocă în continuare 69 de copeici pe zi, aşa cum se mai întîmplă în unele orfelinate, ne aflăm în punctul critic al mizeriei.

* Canalul a trecut de atunci sub controlul puterii de la Kremlin, care a mai luat şi alte măsuri nu doar pentru a diminua isteria, ci şi pentru a limita libertatea (n. trad.).