Georges Nivat
Æîðæ Íèâà


 

Áèîãðàôèÿ

(ôðàíö.) (àíãë.)

 

Êíèãè

 

Ñòàòüè

 

Áèáëèîãðàôèÿ


La pas prin noua Rusie


Cuprins

1. Notă asupra ediţiei

2. Prefaţa autorului la ediţia română

3. Avantaje comparative : un fel de cuvînt înainte de Magdalena Boiangiu

IMPRESII DIN RUSIA ANULUI I

4. Moscovele

IMPRESII DIN RUSIA ANULUI VI

5. Noul spaţiu rus

6. Ce fel de democraţie poate exista în Rusia ?

7. Ce înseamnă să fii rus astăzi

RUSIA ANULUI IX

8. La leagănul Rusiei

9. Oglinda cinematografului

10. O societate nesigură

Lacunele legislaţiei

Un iz de tămîie

« Complexul Zinoviev »

ÎN RUSIA ANULUI 2003

Mirajul Petersburgului

Magia lui Sokurov

Ortodoxia rusă ieri şi azi


Georges Nivat

web — Alexei Grinbaum

2005


Lacunele legislaţiei

De multă vreme, noii capitalişti autentici ai Rusiei, ca Benukidze, cer ca întreprinderile care fac pagube să nu mai capete ajutoare guvernamentale şi să se elaboreze o lege a falimentului. In legislaţia rusă există încă două mari lacune : nu se găseşte nimic despre faliment, nici despre proprietatea asupra pămîntului.

Renta

O lege a falimentului ar pune capăt sistemului sovietic de « rente », din care trăiau toţi şi de care se agaţă nu atît o clasă socială, cît o categorie de vîrstă. Homo postsovieticus a rămas socializat mental: « renta » lui, adică micul său salariu dat de o uzină care adesea nu mai funcţionează, s-a transformat pe tăcute într-o indemnizaţie de şomaj. Doar tînără generaţie nu e dependentă de rentă şi se lansează dinamic în libera întreprindere, iar această primă generaţie liberă şi întreprinzătoare creşte şi se dezvoltă. La 17 august 1998 ea a înţeles -asistînd la semifalimentul statului şi la dispariţia multor bănci mari, precum Inkombank — că absenteismul politic nu e, poate, cea mai bună soluţie. Nu poate dura prea mult coexistenţa sistemului sovietic de rentă, via vechile firme, cu noul sistem (care produce cea mai mare parte din valoarea adăugată). Dar traducerea în politică a schimbării economice e lentă. Partidele întîrzie să se formeze. Sistemul proporţional al alegerilor parlamentare încetineşte, evident, coagularea partidelor autentice. Şi, bineînţeles, alegerile parlamentare din decembrie 1999 nu vor putea contura adevărata « traducere » în politică a problemei economice. Poate la prezidenţialele din iunie 2000 să se întîmple ceva, deşi e aproape sigur că, în Rusia, o candidatură tînără, de «tip Clinton», e prematură.

Pămintul

Cît priveşte pămintul... E tipica problema rusă, insolubilă, ameţitoare şi patogenă. « Pămintul nu-i aparţine nimănui, e al lui Dumnezeu. » Vechea vorbă ţărănească e valabilă şi în Rusia de azi. Nici o legislaţie funciară n-a clarificat problema. O largă coaliţie se opune propunerii ca pămintul să devină obiect de negoţ, iar în coaliţia asta găsim tot felul de lume, de la comunişti la Soljeniţîn, trecînd prin agrarieni (partidul « colhozurilor », dacă îl putem numi aşa, căci colhozurile, botezate astfel, există încă). M-am dus din nou în cătunul Dupliovo, despre care am mai scris. împreună cu prietenul meu Piotr Aleşkovski, am luat iar drumul Leningradului, am făcut o haltă la Gorodnia, puţin înainte de Tver — nu există nimic mai poetic decît această micuţă biserică străveche cocoţată pe malul înalt al Volgăi, cu picturile ei hieratice în penumbră, cu zidurile împrejmuitoare albe şi cu alura ei de prinţesă albă aşezată acolo unde Volga e încă un rîu potolit, mijlociu. Am ocolit Tverul, am trecut prin Torjok, ne-am amintit de splendida Stariţa şi ne-am continuat drumul spre Kucinovo. Am văzut tîrguri mari, rupte de lume: Pen, apoi Fiorkovo. Drumul e superb, refăcut, liber; copaci, tufişuri cu spini, apoi foioasele iau locul tăpşanelor cu iarbă neagră. Ne-am oprit, în pădure, la spitalul districtului Iasenovici. Clădirile din lemn, ridicate la începutul secolului XX, sînt răspîndite printre arbori, undeva era şi o ambulanţă ruginită. Părea un loc nelocuit. Unul sau doi bolnavi, un sanitar, o infirmieră. Această realizare tîrzie a zemstvelor atît de dragi lui Cehov moare încetişor la celălalt capăt al secolului, pentru că nu mai sînt bani, nici medici, nici carburant. Mai încolo e o manufactură, construită în 1913 şi abandonată nu demult, pierdută în marea linişte. La Tuhta, unde din biserica dinamitată se mai vedea doar o carcasă spintecată, iată că apare, în sfîrşit, o vînzătoare ambulantă. Din satul Korostovo şi pînă la Dupliovo, mergi pe un drum de ţară. Iţi ţiuie urechile de-atîta linişte. Ajungem şi la casa boierului din partea locului: o clădire roşie, amărîtă, « sovietizată » odinioară, care a şi ars acum trei-patru ani. E deja năpădită de tufe. A mai rămas « aleea boierului », care duce la iazul boierului. Pe malul apei am dat de Vovka şi de Vania, tupilaţi, beţi, singurii oameni care au mai rămas în Dupliovo. Vania adună fructe de pădure şi ciuperci, ca să le vîndă la piaţa din Vîşni Voloşciok, oraşul de unde îşi cumpără o nenorocire de rachiu. Fratele lui a fost ucis de mafia locală. Vania şi Vovka sînt blînzi, sentimentali. « Nu sînt buni de nimic », spunea tatăl lui Vovka, « nici măcar să se însoare.■» In îndepărtatele vremuri sovietice, la Dupliovo era lumină pe uliţă - cinci lampadare ruginite, bune de aruncat. Au vrut să refacă o fîntînă comunală — cilindrii de beton zac în iarbă. Din fericire, mai e un puţ într-o curte. Doi biologi au avut proiectul ecologic de a se instala la Dupliovo ca să facă o crescătorie de capre. Au renunţat şi au vîndut totul. A rămas aici doar Ghena, cu familia lui. Ghena se prezintă drept « comunist, patron, proprietarul unui taur, al unei vaci şi a cincisprezece oi». Tot al lui e şi viţelul pe care I-am văzut deja : a învăţat să intre singur în hol. In afară de Ghena, stau aici Nadia şi sora ei, văduva unui mujic, omorît şi el la Voloşciok. O dată pe săptămînă, autobuzul face drumul dus-întors la Voloşciok. Ghena mă informează cel mai bine asupra problemei funciare din Rusia. Avea 15 ani cînd a venit războiul şi a rămas singur cu femeile. « Să nu-ţi părăseşti niciodată satul», i-a spus tatăl lui. De atunci, el a rămas « boierul comunist» din Dupliovo. L-a luat la el pe Alioşa, băiatul feciorului său, omorît la Voloşciok cu « o sută treizeci şi una de lovituri de cuţit». Pămînturile sînt ale colhozului, dar colhozul e la 30 km şi nu mai produce nimic aici. Fiecare face ce vrea, fara titlu de proprietate. Ici se ridică o cabană de baie, colo se adună finul cu grebla, apoi e cărat cu şareta cu un cal. In satul vecin, se află chiar o fermă încăpută; are şaptesprezece vaci, un automobil Jiguli, telefon în casă. In comparaţie cu Dupliovo, Pankovo este un cătun bogat. La Dupliovo, se găteşte ba la unul, ba la altul, după cum mai au oamenii lemne sau spirt. Un straniu comunism primitiv... Intr-un loc, pămînturile sînt kolhoznîie, adică îi aparţin colhozului ; mai încolo sînt kombinatskie, adică îi aparţin combinatului de textile, o veche manufactură distrusă. Nici unul din cei doi proprietari nu-şi mai exercită vreun drept sau vreun uzufruct: pămintul a redevenit pur şi simplu « al nimănui ».

Pădurea e ca şi neatinsă. Aici începe regiunea Valdai, păduri şi ape, dealuri line şi nenumărate iazuri din care pornesc toate fluviile Rusiei către cele patru zări. Dupliovo şi Pankovo : un cătun care moare, un altul care trăieşte. îmi vine în minte povestirea lui Turgheniev, Kor şi Kalinici. Deocamdată, întrebarea « al cui e pămintul » nu are nici un sens la Dupliovo şi, în general, mai nicăieri în Rusia rurală. Dar nici în spaţiul urban lucrurile nu sînt clare. Se ştie a cui e o construcţie, ea se vinde şi se cumpără la notar. Dar proprietatea funciară e o enigmă învăluită în mister.

Chemarea din exterior

Anul trecut, la Rostov-pe-Don, am întîlnit un director de colhoz devenit întreprinzător, care mi-a explicat cum a transformat el viaţa în colhozul său. A încheiat un acord cu o firmă olandeză instalată la Moscova, producătoare de chips. Firma nu a închiriat şi nici nu a cumpărat pămînt, dar a dat seminţe, a indicat metode de cultură, a furnizat utilaje şi a încheiat un acord de cumpărare a recoltei. Colhoznicul era plătit de zece ori mai mult decît de obicei, colhozul şi directorul s-au îmbogăţit. Legea care interzice vinderea pămîntului către străini nu a fost încălcată. Serghei Petriakov, directorul, e încă foarte tînăr, cam corpolent, deputat al provinciei, dotat cu trei cărţi de vizită diferite. Colhozul cu pricina nu se mai numeşte acum colhoz, ci « firmă ». Firma dispune de 60 000 ha. Acordul cu olandezii s-a semnat pe şapte ani. Generos şi vorbăreţ, pionierul barabulei olandezo-ruse plăteşte peste tot cu bani peşin consumaţia grupului de politologi din care fac şi eu parte, venit la Rostov să afle cum funcţionează administraţia locală. Rostov, care îl sărbătoreşte acum pe Soljeniţîn, născut aici (o să văd şi şcoala în care a învăţat, casa în care a locuit, împreună cu mama lui, în anii '20-'30), a votat majoritar cu comuniştii; este un oraş enorm unde, ca peste tot, oamenii încearcă să reînnoade firul cu trecutul. Cum, pe vremea imperiului, Universitatea din Varşovia a fost naşa celei din Rostov, s-a încercat reluarea legăturilor cu Polonia. Dar Polonia i-a întors spatele Rusiei; acolo, cimitirele sovietice sînt profanate ; polonezii se vor europeni. Singur, sau aproape singur, directorul marelui cotidian ieşit din Solidaritatea, Adam Michnik, s-a declarat sus şi tare prorus şi partizan al dialogului polonez cu Estul. Rostov-pe-Don, cîndva departe de orice graniţă, e acum lîngă Ucraina, dar relaţiile sînt foarte restrînse. Totuşi, ceva leagă Rostovul de Europa Centrală, căci stilul Secession a ajuns pînă aici. Constructivismul anilor '20 a lăsat şi urme frumoase. Dar trebuie să ştii « să citeşti » străzile, sub travestiul lor sovietic, împopistrat acum cu reclame ţipătoare.

In urmă cu un an, eram prezent la sărbătorirea a 300 de ani de la fondarea oraşului vecin, Taganrog. E un oraş întemeiat de Petru înaintea Sankt Petersburgului, superb situat la Marea de Azov şi beneficiind de un plan geometric. Cehov s-a născut aici — tatăl lui avea o prăvălie în oraş. Intr-o clădire devenită şcoală de fete a murit în 1825 împăratul Alexandru I (dacă nu cumva s-o fi hotărît să piară aşa cum spune legenda «stareţului Fiodor Kuzmici»). Taganrog se află pe un vechi sit scit, apoi grec : Tanais. Douăzeci şi două de civilizaţii s-au succedat prin aceste locuri, îmi spunea primarul Şilov. înainte de 1917 erau şaptesprezece consulate străine aici... In faţa biroului primarului s-a format o coadă lungă - sînt « clienţii», cu un buchet de flori în mînă, mieroşi, veniţi să-l firitisească de aniversare. In acest oraş superb, a cărui decădere a fost oprită, în urbea asta mîndră de uzina ei de avioane, de atelierele ei de cartografie, de nouă ei uzină de automobile, moravurile au rămas oare aceleaşi ca pe vremea lui Gogol ? La Taganrog, ca şi aiurea, există o imensă nevoie de recunoaştere, de relaţii cu lumea exterioară. Muzeele sînt superbe şi - minune ! - galeria de pictură tocmai a făcut trei achiziţii, printre care un Maşkov şi un Koncealovski. Am fost uluit: ministerul Culturii a finanţat aceste achiziţii (evident, făcute pe piaţa internă, nu pe piaţa internaţională de artă). In Revizorul lui Gogol, doi provinciali nătărăi îi cer impostorului care se dă drept inspector în misiune extraordinară în oraşul lor să-i spună împăratului că ei există. Adesea, am avut impresia în Rusia că mi se cere să-i spun Măriei Sale Străinătatea că Rusia există, că provinciile ei există, că muzeele ei există. Şi este o realitate faptul că atîtea muzee frumoase şi pasionante rămîn pustii, neştiute, umilite...