Georges Nivat

« Miroşi a tămîie », zice un personaj al lui Gherman. Rusia de astăzi miroase a tămîie. E însă greu de spus care e rolul Bisericii în societatea rusă, străbătută de atîţia curenţi, ca o placă electrică supusă inducţiei. După ce a « digerat» sutele de biserici şi mănăstiri restituite, Biserica Ortodoxă face acum ordine şi curăţenie la ea acasă. Episcopul de Kostroma renovează şi reconstruieşte de zor, inaugurează un mare seminar, îi redă Bisericii acea imagine de forţă care a facut-o să fie atît de detestată în secolul al XIX-lea. Biserica oficială are fonduri mari, prelaţii ei iau din nou aere de seniori. Dar, slavă Domnului, această Biserică e variată, bogată spiritual, credincioşii se roagă şi sînt activi. Am, totuşi, unele îndoieli... Frăţia părintelui Kocetkov a fost izgonită din Biserica Intîlnirii, apoi din cea a Adormirii Maicii Domnului, aparţinînd Tipografilor (fostul Muzeu moscovit al Marinei), părintele n-a mai avut voie să împărtăşească şi să slujească, în urma unei sumbre provocări. Totuşi, Frăţia are şi acum vreo 15 000 de membri, iar statul şi Patriarhia au acordat Frăţiei avizul de funcţionare pentru instituţiile ei de învăţămînt. Mănăstirea liberală de la Kolomna a fost desfiinţată între timp, iar stareţul a emigrat. In schimb, un preot tînăr venit de la Paris, părintele Nicolas Ozolin, s-a instalat în Karelia şi a căpătat o parohie dublă: iarna, e la Petrozavodsk; vara, pe insula (turistică) Kiji, cu uluitoarea ei arhitectură în lemn. Foarte activ, el e un exemplu de reuşită reimplantare în Rusia. Mi se pare însă dispus să-şi însuşească unele puncte de vedere conservatoare. Dezaprobă modernizarea liturgică (şi traducerea în rusă a slujbei) introdusă de părintele Kocetkov. Intr-un colocviu despre Biserica de azi s-au înfruntat cîţiva sociologi, cu cifrele lor. Iakov Krotov spunea că, potrivit unui sondaj recent, 60 % dintre cei interogaţi se declară ortodocşi, 15 % declară că ei « cred în Dumnezeu », 40 % au mai multă încredere în Biserică decît în Poliţie, 2 % merg la biserică cel puţin o dată pe lună. După aceste cifre, practica religioasă s-ar situa la un nivel inferior celei din Franţa. E de remarcat creşterea surprinzătoare a numărului « protestanţilor » de toate confesiunile, mai ales a presbiterienilor sudcoreeni. La o singură biserică ortodoxă din Moscova ar fi azi patru locaşuri « protestante » (deşi Biserica Ortodoxă e mult mai vizibilă). Aceleaşi statistici indică existenţa a 2 500 de parohii ortodoxe. Dar aceste statistici sînt contestate de un alt sociolog al fenomenului religios, Andrei Zubov, care pretindea că există 11 % practicanţi.

Legea Cultelor — adoptată în urma unei bătălii între Dumă şi Preşedinte — era liberală în prima ei formă ; în versiunea definitivă, ea nu acordă personalitate juridică deplină decît Bisericilor care există de cincisprezece ani în ţară, referindu-se deci implicit şi la perioada sovietică, în care Bisericile venite din străinătate erau, evident, interzise. Problema aminteşte de lupta surdă, descrisă de Dostoievski în Fraţii Karamazov, dintre stareţul Zosima, reprezentat al ortodoxiei liberale, şi călugărul Ferapont, un rigorist limitat, care îl consideră pe Zosima impur şi necredincios. Ortodoxia rusă cunoaşte şi azi acest conflict. Ferapont e învingător în multe mănăstiri, altfel foarte active, care devin adevărate întreprinderi - şi sînt conduse de femei sau de bărbaţi destoinici, precum stareţa mănăstirii din Kolomna, care a organizat anul trecut, în martie, o zi de cîntece şi dansuri în colaborare cu un grup de cazaci la Teatrul Municipal, sub patronajul primăriei. Un spectacol, de altfel, îndrăzneţ...

Tipăriturile abundă. Se vînd, chiar în pronaosul multor biserici, broşuri despre Antihrist, vieţi ale sfinţilor, scrieri remarcabile, precum cele semnate de teologul-matematician şi «joycian » Horuji. Dar şi în publicaţiile savante se găseşte prăpastia dintre Zosima şi Ferapont, dintre partizanii deschiderii şi cei ai ţarcului.

Unitatea ortodoxiei e serios ameninţată de schisma celor vreo sută de parohii ale « Bisericii libere », adică afiliate « Bisericii ruse din afara graniţelor ţării», care e în conflict cu Patriarhia Moscovei încă de pe vremea Sinodului din 1920 de la Sremski Karloci, din Serbia. Deşi păstrează aparenţe triumfaliste (dovadă stau emisiunile de televiziune ale părintelui Kirill din Smolensk, « adjunctul » patriarhului, relaţiile cu Preşedintele, binecuvîntările în uzine şi regimente), Biserica Ortodoxă e minată de schisma internă şi concurată în exterior de activitatea intensă a celorlalte Biserici şi secte. E extraordinar să vezi la Sankt Petersburg toate bisericile luterane, calvine, suedeze, finlandeze sau romano-catolice în curs de restaurare sau redeschise cultului. De parcă, după congelatorul sovietic, s-ar reveni la stătu quo ante. Au reapărut multe fenomene ale vieţii religioase din secolul al XIX-lea : sminteala întru Hristos, paternitatea spirituală (starcestvo) şi multe altele. Cert, practica religioasă rămine minoritară, dar e din nou activă atitudinea religioasă şi există riscul ca Biserica oficială să fie ispitită de o confruntare dură cu concurenţii ei. In orice caz, actualul Papă nu va face călătoria în Rusia la care visează, iar vocabula « ecumenism » rămine, semantic vorbind, foarte aproape de «satanism»... Cu toate acestea, diferitele universităţi ortodoxe (cea care poartă numele părintelui Men, cea a Sfîntului Tihon şi altele), frăţiile ortodoxe (Uniunea Frăţiilor Ortodoxe, condusă de episcopul Aleksandr din Kostroma, militantă şi fundamentalistă) rămîn o garanţie a diversităţii şi bogăţiei.

« Dumnezeu nu e în grinzi, ci în coaste », spune un proverb rus. Adevărat, dar reconstrucţia edificiilor joacă azi un rol important. Faimosul locaş al lui Hristos Mîntuitorul de pe rîul Moscova, din Capitală, e aproape terminat. Cupolele sale clasice aurite (planul datează din 1839) se înalţă la 105 m şi se joacă de-a v-aţi ascunselea cu tot cartierul Arbat. Sînt un adevărat simbol al Bisericii de astăzi, monumentală şi restauratoare. Dar cine să se plîngă de probleme de arhitectură ? Ca şi Biserica, Universitatea, Academia de Ştiinţe, spitalele, într-un cuvînt, toate marile instituţii luptă pentru supravieţuire, afişînd în acelaşi timp o mizerie umilitoare şi planuri grandioase. Facultatea de Drept a Universităţii de Stat din Moscova îşi are sediul într-o nenorocită clădire hruşciovistă, degradată, murdară, cu geamurile veşnic nespălate. Speră însă, cu sprijinul unui om de afaceri rus instalat în Elveţia, să-şi ridice o nouă clădire, dimpreună cu un hotel rentabil. Universitatea Europeană din Sankt Petersburg (întemeiată de fostul guvernator Anatolii Sobceak) s-a instalat treptat într-o superbă clădire neobarocă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, pe care o desfigurase apoi un institut tehnic sovietic. Şi acolo ar fi necesară restaurarea încăperilor de protocol, care să fie închiriate cu profit pentru congrese sau recepţii. Se va vedea atunci scara secretă pe care Alexandru al II-lea urca la amanta lui. Dar lipsesc încă banii pentru a face din acest palat un veritabil centru internaţional de conferinţe. Esenţialul, totuşi, a fost făcut: există un superb centru nou de studii doctorale, postdoctorale şi cercetări, grupuri de cîte cincizeci de doctoranzi veniţi din toate ţările au susţinut teze şi au obţinut diplome internaţional recunoscute. Sectorul editorial nu a fost niciodată mai înfloritor (poate, cu excepţia anilor 1910) : apar cărţi de artă, reviste de artă şi de cinema, plachete de poezie, volume de filosofie şi ştiinţe sociale. Librăriile sînt de toate felurile : cînd pivniţe, aşa cum e Eidos, la Moscova, cînd de genul FNAC [supermarket de produse culturale], ca pe strada Tver, sau pe vechiul model sovietic (cărţile sînt puse sub vitrine de sticlă şi trebuie să le ceri vînzătoarei ca să le răsfoieşti). Librăria Universităţii din Sankt Petersburg, de sub arcadele imensei clădiri a celor «Douăsprezece colegii», ridicată pe timpul lui Petru cel Mare, e un model de eleganţă, de selecţie a titlurilor, de opulenţă. Atmosfera e mai plăcută decît la Harvard Square ! Locul e însă cam pustiu, căci preţurile sînt mari (între 20 şi 80 de ruble) pentru mulţi studenţi şi pentru încă mai mulţi profesori...

Cu ajutorul fondurilor Soros sau cu altele, apar foarte multe manuale şcolare frumoase, înnoind astfel radical literatura pentru tineret. Editura Vîsşaia Şkola (Invăţămîntul Superior) a supravieţuit seismului şi şi-a modernizat tipăriturile. A rămas în prăfuitul său sediu de pe vremea sovietelor, dar şi-a achiziţionat computere şi publică volume foarte ieftine. Au apărut sute de edituri particulare (unele au şi dispărut) care publică prozatori contemporani (Vagrius), noi enciclopedii (Olimp) sau reeditări ale unor cărţi prestigioase (Terra). Bineînţeles, nu aceste cărţi au făcut editurile să prospere, ci romanele poliţiste (celebra Marinina e pe cale s-o depăşească pe bătrînă englezoaică autoare de bestseller-uri), manuale de iniţiere în finanţe, în afaceri, ghiduri pentru cei care au de-a face cu străinătatea, manuale de limbi străine, de jocuri, de softuri, fara a mai pune la socoteală tot ceea ce Uniunea Sovietică n-a vrut niciodată să spună despre sex...