Georges Nivat

Unii o să spună că sînt singurul care văd Rusia aşa. Căci unde e mafia, unde e ţarul Boris, muribund şi despotic, unde sînt clanurile, banii murdari, crima, brutalitatea, cel de-al doilea război din Cecenia ? O să le răspund că imensa majoritate a celor care scriu despre Rusia suferă, conştient sau nu, de « complexul Zinoviev ». Autorul înălţimilor ameţitoare şi al Katastroikăi e, cert, sincer, dar se simte jignit de ideea că istoria Rusiei rămîne deschisă, pe cîtă vreme el îi proclamase sfîrşitul definitiv. E jignit că ea nu se mai supune legilor funcţionării sovietice, pe care istoricul american Pipes le-a formulat destul de ştiinţific de-a lungul carierei sale. Aş rezuma astfel aceste legi: « In Rusia e întotdeauna mai rău » (e mai multă poliţie..., mai mult despotism..., mai mult «asiatism»). De altfel, Pipes a intrat într-o polemică acerbă cu unicul partizan american al tezei contrarii, Martin Malia. Această ţară lipsită de imperiul ei, rătăcită în urmă cu patru ani într-un crunt, căci ruşinos de prost pregătit, război caucazian, nu e predestinată să fie « veşnic mai brutală ». Nu voi intra în complicaţiile unei analize politice. O să spun doar că principala opoziţie la Rusia se află în Rusia. E o ţară în care libertatea opoziţiei e totală şi merge pînă la iresponsabilitatea verbală. In care asociaţiile de apărare a drepturilor omului sînt active, în care contraputerile se agită cu zel, chiar dacă nu au virtuţile civice la care visa filosoful Alain.

îmi vine în minte încă un film din ultimii ani, Mama, al lui Denis Evstigneev. Premiera a fost în iulie 1999, iar regizorul are vreo 30 de ani. Scenariul e inspirat dintr-o întîmplare adevărată din anii '70 : o mamă încearcă, împreună cu fiii ei, să deturneze spre Israel un avion care zboară pe o rută internă în URSS. Deturnarea eşuează, familia e condamnată la pedepse grele. Mama reia povestea la cincisprezece ani după această întîmplare. Paulina, mama, ieşită din închisoare, se simte vinovată că şi-a tîrît cei cinci fii într-o aventură care le-a distrus carierele. Se reîntîlneşte în avion cu toţi copiii, care se întorc de la concertul pe care l-au dat, în familie, în Siberia. Fiii ei erau nişte Wunderkinder, iar astăzi sînt răspîndiţi în ţara care s-a schimbat radical. Unul dintre băieţi este o cocotă masculină, altul e proxenet, al treilea e un killer, al patrulea e miner şi trăieşte mizerabil; al cincilea, cel mai vîrstnic — jucat de Oleg Menşikov, cea mai mare vedetă de acum — simulează de cincisprezece ani că e nebun (era singurul major dintre copii şi risca deci atunci să fie trimis în lagăr) şi a ajuns în cel mai feroce şi mai aiuritor ospiciu cu putinţă, un azil carceral demn de penelul lui Hieronymus Bosch. Totul e alegoric, deschis spre legendă în acest film-fabulă. Mama decide să-i scape din azil pe fiul cel mare. Ceilalţi patru viteji, în sfîrşit reuniţi şi ascultînd iar de autoritatea vrăjită a «Mamei» ruse, încasează mai întîi o bătaie zdravănă de la paznicii spitalului, sînt închişi apoi într-o cuşcă de fier, în timp ce nebunii în delir se holbează şi urlă la ei. Izbutesc în cele din urmă să pună la cale o evadare fantastică. Familia măiastră goneşte spre o nouă utopie : « Să mergem la mine, în tundră », zice Kolia. Fac iar lunga călătorie în sens invers, spre Siberia, şi coboară la cantonul Şuia. Toţi simt amărăciunea eşecului: odinioară, mama i-a împins să-şi elibereze tatăl (un delincvent deţinut în lagăr), apoi să deturneze avionul, iar acum să creeze un falanster familial în tundră. « Nu mai vreau nimic de la tine », urlă Lencik la mama lui - adică la Rusia. Iată-i pe toţi stînd pe o bancă, în halta Şuia: Mama, cu fiii ei ruşi - peşti, ucigaşi, simulatori. De fapt, « Şuia » nu e un toponim inocent. In slavonă, suita înseamnă partea stîngă, sinistra. Boierii Şuiski au jucat un rol sinistru în istoria rusă. In 1922, la Şuia a început, la ordinul secret al lui Lenin, suprimarea fizică a clerului... Filmul, încărcat de aluzii la vremurile sovietice, dar apropiat oarecum şi de comedia muzicală - cu marea actriţă Nonna Mordiukova în rolul principal -, ne oferă o interpretare a Rusiei mai degrabă socio-mitologică decît politică. Nu statul este carnivor în Rusia^[*1], ci socium-ul, marea şi fascinanta familie rusă. Mama rusă e şi ea acolo, cu faţa mînjită de o mînă neagră (stînga, bineînţeles), prăbuşită pe o bancă, în mijlocul imensităţii eurasiatice ruse, fascinîndu-i încă pe cei cinci fii ai ei: killer-ul, drogatul, gigolo-ul, şomerul şi intelectualul simulant... Şi îi tîrăşte tot spre o utopie despre care nimeni n-are încă habar.

¹ Rusia carnivoră este titlul unei cărţi interesante de Annie Daubenton.