Georges Nivat

In lunga noapte de iarnă, oraşul orizontal de piatră şi apă îşi strînge menghina de ceaţă şi de teamă pală, gălbuie. Traversarea imenselor poduri este o imensă călătorie lăuntrică; fiinţele se furişează — fantome ieşite din mantaua furată a lui Gogol, dubluri ale omului din subterană care-şi saltă capacul adăpostului la ora la care toate contururile se estompează. Mi-a fost dat să petrec iarna lui 2003 în acest oraş magic, deopotrivă oraş-călău, chiar în inima în care se întîlnesc cele două feţe ale cetăţii: faţa dinspre palatele cu mii de cariatide, cu pasarele egiptene şi parcuri ale căror statui sînt prinse iarna într-un soi de sicrie de lemn verticale, şi faţa dinspre curtea din dos, un labirint cavernos, de coşmar al curţilor interioare ce se trag una dintr-alta, jupuite, austere sau murdare, calcanuri oblice în care se reflectă un cer de plumb vrîstat cu alb. Petersburgul lui Alexandre Benois, al lui Doboujinski. Cel al Versailles-ului rus, al Curţii în care şi-a ascuns Raskolnikov securea. Cine n-a simţit curgîndu-i în vine mirajul arhitectural al acestei cetăţi a Nordului şi teama pe care o diluează labirintul curţilor ei nu cunoaşte cu adevărat oraşul lui Petru, devenit şi al lui Gogol, meridionalul care se simţea aici în exil, ghicind în urma lui fantoma ce avea să-i fure mantaua; oraşul lui Puşkin, negrişorul european, bard al păgînismului antic dintr-un oraş în care rusul se trage spre Imperiul Roman tîrziu şi Antichitatea greco-romană devine pe îndelete slavă, cu deschideri nemăsurate, plate ca o deltă, visătoare ca nopţile de beznă, ecou iernatic al nopţilor albe de festival. Petersburgul iernilor reci, sumbre, cînd podurile par infinite, curţile cutremurătoare, parcurile îngheţate — îl iubesc la fel de mult ca în zilele interminabile, cu lungi plimbări sub un asfinţit incendiind patru ore de-a rîndul frontoanele palatelor şi frunzişul arborilor. Petersburgul păgîn în care-mi recit terţinele lui Puşkin despre şcoala din anii lui tineri, despre incursiunile lui clandestine în grădina cu zei ce poartă o liră, un compas sau săbii de marmură.

Alte două statui

Mă atrăgeau cu farmecul lor,

înfaţişînd doi demoni.

Unul cu chip de adolescent

Idol din Delfi încruntat,

Gîjîind cu o forţă supraomenească.

Celălalt, un androgin senzual,

Mincinosul ideal,

Demon înşelător, atît de seducător!

(1830)

Pavlovsk a păstrat, mai mult decît alte palate de la marginea Capitalei nordice, farmecul înşelător, ambiguu, atît de straniu croit cu două feţe, ce-l făcea să viseze pe adolescentul cu păr creţ. In curtea de onoare, statuia bărbatului scund, încruntat, cu tricornul pe cap, pare să comande încă regimentelor sale : Pavel, împăratul nebun, al cărui asasinat (legat de paricid) bîntuie şi acum blondul palat şi iazurile melancolice. In centrul Capitalei, Mihailovski Dvoreţ, construit de tiranul nebun după un model ideal de Ev Mediu, tocmai a fost restaurat — săgeata lui aurită străpunge orizontul cînd vii dinspre Fortăreaţa Petru şi Pavel, treci uriaşul pod al Sfintei Treimi şi intri în centrul istoric prin Marsovo Pole [Cîmpul lui Marte], străjuit de prinţul-general Kutuzov în veşmînt roman. După paricid, făptuit în despicătura strimtă a unei ferestre, castelul a fost părăsit, a devenit moschee, apoi şcoală de ingineri, şi un oarecare Fiodor Dostoievski a fost elev aici, împreună cu fratele lui Mihail... Să fi fost oare risipit blestemul locului prin această restaurare, prima după sinistrul eveniment din 1801 ?

In 2003, într-o seară de iarnă, am fost chemat la o întîlnire la Studiourile Lenfilm. Cunoşteam acest dedal de uriaşe armături goale, culoarele lui mirosind a urină veche, osuare ale filmelor de demult, ce-au făcut gloria oraşului pe cînd el se chema Leningrad. O întîlnire misterioasă. Sîntem exact zece astă-seară, şi însoţitoarea, după ce ne împarte biletele, ne aduce la cunoştinţă că actorul Leonid Mozgovoi va juca pentru noi, va fi a 600-a reprezentaţie, într-o mică sală anonimă, pierdută undeva în Petrogradskaia Storona, cea mai mare dintre insulele nordice de pe Neva. Va interpreta Visul unui om ridicol. Ridicol, răutăcios, torturat de ne-fiinţă — micul erou al lui Dostoievski iese nu din trapa sa, ci dintr-un cufăr vechi căruia nu i-am dat nici o atenţie. Era pus într-un colţ al acelei încăperi dărăpănate, în fundul unei curţi din Petersburg, a treia numărînd de la stradă, la etajul şapte, fara ascensor. Sîntem aici, aşezaţi pe nişte scaune nesigure, sprijinite de perete, într-un apartament minuscul de două camere, fara ferestre, genul de chiţimie în care ar fi putut trăi Marmeladov şi în care s-ar fi putut întoarce în fiecare noapte Sonia, umila şi sfînta, cea care avea să-l salveze pe Raskolnikov de el însuşi. Să joci omul-himeră şi omul-ciot, utopia ce se transformă în fierea furiei, să joci Dostoievski pentru zece spectatori adunaţi astă-seară din om în om cu telefonul înseamnă să iubeşti nebuneşte acest oraş — aşa îl iubeşte acest actor magnific !

De altfel, numele lui - Mozgovoi - îmi murmură parcă ceva la ureche. E cuvîntul-refren din maleficul roman al lui Andrei Belii, Petersburg: «joc cerebral», în rusă mozgovoi. Mozgovoi, ca actorul din Visul şi ca toată această urbe orizontală, răsărită din deltă prin voinţa — singulară — a unui uriaş căruia îi plăceau micile birturi olandeze, care scotea dinţii trecătorilor, coresponda cu Leibniz; un uriaş care a declanşat acest gigantic joc cerebral în care umbrele şi oraşul ţes complice spaimă, supunere şi vrajă.

Oraşul-faţadă tocmai a fost curăţat, cîrpit, zugrăvit din nou; oraşul-călău nu va mai fi revopsit niciodată. El ţese dimpreună cu palatele o textură citadină fara pereche, aceea pe care a iubit-o şi a pictat-o marele Dobujinski. Departe de Veneţia şi de Palmyra Nordului, în dosul faţadelor, ca la Veneţia, spunea Brodski, căruia nu-i plăceau decît insulele (Manhattan era cea de-a treia).

O textură şi un joc cerebral, o ţîşnire de iluzionist, o injecţie de baroc într-o lume de mlaştini şi ceţuri. Naşterea flotei, înfiinţarea Academiei, ridicarea statuilor, a unei mari puteri, a unei mari poezii... Acolo unde răuvoitorul marchiz de Custine nu vedea decît o imitaţie a Europei şi un «stil american » (o altă imitaţie), putem vedea un altoi al Antichităţii pe forţa slavă, o miraculoasă întîlnire a Luminilor Europei cu fluviul imens ce aduce cu el puterea Asiei şi singurătatea Nordului. Helsinki, care e atît de aproape, atît de a la Romanov, ne ajută să pătrundem unicitatea Petersburgului, oraş în care totul e ordine, ca în Poemul fara erou al Annei Ahmatova, dar o ordine tragică şi agonizantă, aceea în care My future is in my past (T.S. Eliot).

Tu care n-ai devenit mormîntul meu,

Oraş de granit, infernal, iubit,

Livid, îngheţat de groaza, taci.

Despărţirea noastră e doar iluzie.

Şi vine primăvara. Lumina e de-un alb orbitor, anunţă nopţile albe, acele zile fara capăt sărbătorind podurile ce se înalţă la cer, ca într-un film al lui Eisenstein. Statuile din Letni Sad [Grădina de vară] ies din chesoanele lor de iarnă, parcurile îşi trag sufletul ca să intre-n sezonul « uscat», palatele îşi dreg faţada. In iarna 2002-2003, tot oraşul era îmbrăcat în schele, apoi îngerul din Piaţa Palatelor s-a întors pe coloana sa, prietenul lui de la Fortăreaţa Petru şi Pavel strălucea din nou pe cer în cealaltă parte a lumii, adică dinspre uriaşa Neva; Mihailovski Dvoreţ, fantezia gotică a lui Pavel I, Mare Maestru al Ordinului de la Malta, refugiat la Sankt Petersburg, şi-a regăsit săgeata aurită şi şanţurile lui de apă, ca în cealaltă Europă. Fereastra camerei în care a fost asasinat Pavel este chiar în stînga capelei — acolo dormea Dostoievski, împreună cu fratele lui, pe vremea cînd castelul blestemat a fost transformat în şcoală de ingineri.

De fapt, se făcea acum prima restaurare a oraşului. Născut în secolul al XVIII-lea, era încă tînăr cînd Puşkin îşi făcea de cap şi bea în tovărăşia unui husar numit Ceaadaev; însurat apoi cu strălucitoarea Natalia, devenit Kamerjunker al Maiestăţii Sale, se ducea la baluri, aşa cum vedem în filmul lui Sokurov, Arca rusă - avea un chip oacheş, o coamă buclată, răsărind dintre volane şi zorzoane. Oraşul a întinerit dintr-o dată după 1903, cînd întreprinderea franceză de lucrări publice care a construit Turnul Eiffel a făcut aici un pod nou, cel al Sfintei Treimi, legînd astfel Marsovo Pole de insula din faţă, cea care se întinde în spatele Fortăreţei. Intr-un timp foarte scurt, o suprafaţă imensa a fost presărată cu clădiri şi a devenit un caz unic de stil Belle Epoque omogen şi fantezist, un mic Paris. Dar restaurarea lui nu s-a făcut! Curţile petersburgheze aveau deja o cumplită reputaţie la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Epoca sovietică nu a degradat prea mult oraşul, dar nici n-a restaurat nimic, delăsarea şi-a desăvîrşit lucrarea poetică. Acest prim lifting de astăzi va avea şi el limitele sale, datorate posibilităţilor limitate de finanţare, fraudelor, sarcinii prea mari. Şi să fim cinstiţi: ne place faptul că Petersburgul, îşi păstrează dubla natură, rafinamentul lui de vis ros de umbră, paragina ce înconjură granitul indestructibil. Putem din nou lua masa seara la Wolf şi Beranger, unde a cinat şi Puşkin înainte de duel; putem merge la cină cu lumînări în peştera poeţilor din 1913, «La cîinele vagabond », încă te mai poţi rătăci în insule, hoinări printre verandele de la Arsenal ori din Novaia Gollandia...

Oraşul lui Petru este din nou iubit, pentru prima oară după noaptea în care guvernul sovietic condus de Lenin l-a părăsit fara să anunţe pe nimeni. Puterea care crease acest miraj sublim îl lăsa pradă dezastrului, decrepitudinii, apoi blocadei din 1941-1943. Se refugia în celălalt oraş, cel adevărat, creat de Dolgoruki în secolul al XlV-lea şi crescut, ca un stejar bătrîn, în cercuri concentrice regulate. Abandonînd astfel Petersburgul, Rusia comunistă întorcea spatele trecutului ţarist, dar şi trecutului european. Fereastra către Europa se închidea şi avea să ruginească mai mult de şapte decenii. De altfel, cum zice un umorist, ferestrele deschise nu sînt bune decît ca să răceşti. Noul preşedinte al Rusiei are ca principal obiectiv stabilizarea ţării după căderea comunismului, care a frînat dezastrul dar a fost urmată de harababura vieţii cu două puteri: un preşedinte Elţin reformator şi un Parlament conservator, bolşevic în inima lui. Iar pentru a stabiliza ţara, trebuia să i se redea acesteia ambiguitatea, dualitatea ei înşelătoare, dublul chip al lui Ianus, o imagine care va dura cît va dura Rusia: Asie prin imensitatea ei, prin moravurile ei nomade, prin refuzul de a se instala în existenţă şi prin solidaritatea de clan ; Europă prin cultura ei, prin religia greacă, prin Antichitatea omniprezentă, prin bogăţia intelectuală şi prin acea înrădăcinare în frumuseţe care dă vraja oraşului răsărit în deltă şi a arhitecturii baroce care se înlănţuie din Europa centrală şi pînă la Moscova, pentru a se cuibări atît de bine în ţara bisericilor-piramidă, devenită ţara bulbilor, a torsadelor, a împletiturilor ornamentale albe pe fond roz, roze pe fond alb, a întregii fantezii baroce dezlănţuite pe malurile Nevei, sub arcadele Institutului Smolnîi. Noul preşedinte vine din curţile Petersburgului — acolo, copil fiind, ar fi putut s-o ia pe căi greşite, dacă nu l-ar fi salvat sportul. In acest oraş şi-a făcut ucenicia (destul de sumar) în politică şi în democraţie, alături de primul primar democrat al tricentenarului întemeierii Petersburgului, lui i se datorează restaurarea palatului Konstantinovski din golful Finlanda, la Streina, un loc ales de Petru cel Mare, care a compus cu arhitectura barocă o grandioasă idilă graţioasă. Părinţii noului preşedinte locuiesc pe Vasilievski Ostrov, o insulă aflată la vest de marea răspîntie acvatică a oraşului: spre nord, se vede Fortăreaţa Petru şi Pavel; către sud, cheiul Palatului de Iarnă ; iar coloanele rostrale ale Bursei se întind pînă pe insula Vasilievski.

Dacă teatrul experimental e mai puternic la Moscova (încurajat şi finanţat de primarul Lujkov - acolo lucrează Vasiliev, Arţîbaşev, Fomenko, marii maeştri de astăzi), la Petersburg străluceşte muzica, cu Filarmonica în care domneşte maestrul Temirkanov, cu Capella, care formează vocile masculine încă din secolul al XVIII-lea, şi, mai ales, Mariinski Teatr, care şi-a recăpătat fastul şi energia creatoare, nu lipsită de sălbăticie, datorită maestrului Gherghiev.

La Moscova sînt puterea bancară, energia comercială, ambasadele şi sediile oligarhilor care fac noua Rusie, dar Petersburgul se mîndreşte cu intelighenţia lui, mai puţin zăpăcită de ritmul nebun al fugii după slujbe (unii au trei, patru sau mai multe), Academia lui de Ştiinţe, ce îşi revine, încetul cu încetul, din dezastrul provocat de Stalin în anii '30, noua lui Universitate Europeană — un centru de excelenţă finanţat de americani -, Ermitajul - muzeu extraordinar, condus acum de Mihail Borisovici Piotrovski jr., orientalist de formaţie, ce-i urmează tatălui său în marele birou de pe Neva.

Moscova are Festivalul de Film, Tîrgul de Carte şi o mie de alte evenimente. La Petersburg sînt nopţile albe, cu festivalul lor, şi alte manifestări mai reţinute, mai echilibrate, finanţate mai puţin generos. Iar la Petersburg lucrează cel mai misterios creator din toată Rusia, cineastul Aleksandr Sokurov.