Georges Nivat
Æîðæ Íèâà


 

Áèîãðàôèÿ

(ôðàíö.) (àíãë.)

 

Êíèãè

 

Ñòàòüè

 

Áèáëèîãðàôèÿ


La pas prin noua Rusie


Cuprins

1. Notă asupra ediţiei

2. Prefaţa autorului la ediţia română

3. Avantaje comparative : un fel de cuvînt înainte de Magdalena Boiangiu

IMPRESII DIN RUSIA ANULUI I

4. Moscovele

IMPRESII DIN RUSIA ANULUI VI

5. Noul spaţiu rus

6. Ce fel de democraţie poate exista în Rusia ?

7. Ce înseamnă să fii rus astăzi

RUSIA ANULUI IX

8. La leagănul Rusiei

9. Oglinda cinematografului

10. O societate nesigură

Lacunele legislaţiei

Un iz de tămîie

« Complexul Zinoviev »

ÎN RUSIA ANULUI 2003

Mirajul Petersburgului

Magia lui Sokurov

Ortodoxia rusă ieri şi azi


Georges Nivat

web — Alexei Grinbaum

2005


Magia lui Sokurov

M-a năpădit ca apa şi lumina unui al doilea botez. Viaţa şi moartea se reaşezau în propria mea lume. Pămintul îşi recăpăta locul. îmi scrijelea fiinţa, vibra cum vibrează fiinţa lumii în Strigătul lui Munch. Se alcătuiau lucruri fundamentale. Cosmosul, acest pămînt scrijelit, un drum întortocheat, urma lăsată în Fiinţă de mersul nostru, respiraţia adîncă a arborilor, a norilor copleşind sufletul, cerul care se găurea, pentru că dincolo de el era chemarea tăcută a cuiva sau a ceva.

Fiul îşi purta mama. Fiul îi oferea mamei lui muribunde Pămintul. Era un dialog în trei: Mamă, Fiu, Pămînt. Nu se spunea nici un cuvînt, cu excepţia acelui moment în care Fiul îşi lasă mama pentru o clipă, ca să caute albumul de cărţi poştale — mesageri ai trecutului. Şi se întoarce în fugă, îi citeşte mesajele, palimpsest al trăitului iremediabil şi singular, apoi tace. Se privesc lent. Orice film e alcătuit din atîtea priviri, în viaţă sînt şi mai multe priviri, dar niciodată n-am împărtăşit atît de violent atîtea priviri care nu erau ale mele. Iarba era hiperverde, cerul hipersumbru, pămintul mai expresionist decît cîmpul pictat de Van Gogh. Nu mă interesează ce filtre pune Sokurov pe obiectiv - vedeam o explozie de vizual. Un vizual care copleşea totul: Sokurov mă lăsa să văd, să devorez cu propria mea privire intensitatea acestor priviri, mă uitam la priviri şi întrezăream fiinţa lumii, aşteptarea lumii. Eram legat de privirea lor şi nu mă putem despărţi de ea. Ce văd ei, unul în ochii celuilalt ? Desigur, moartea, şi frumuseţea lumii şi moartea legate atît de strîns, încît ştii că Mama o să moară şi că lumea o să se schimbe. O moarte magnifică, tulburătoare, căci e plenitudinea absolută.

Mi-am amintit de Boris Pasternak, care scria de pe patul lui de spital un imn către lume — o să citez din el doar un vers:


Gospodi! kak soverşenî dela Tvoi!

Doamne, cît de perfectă e lucrarea Ta !


Şi imediat după aceea îl auzeam pe Fiu murmurînd :


Bojii mir! Kak tî prekrasen !

Lume dumnezeiască, cit eşti de frumoasă!


Descopeream lumea lui Sokurov, o lume-imagine, ondulîndu-se sub răsuflarea unui spirit, care, cel puţin pentru mine, este cu siguranţă Sfîntul Duh. O lume-privire sau, mai bine zis, lumea ce priveşte fiind privită. Ca în icoanele mistice din nordul Rusiei, pămintul etajat în solzi cosmici nu urmează liniile de fugă fireşti spre orizont, ci se curbează şi se apleacă asupra mea care îl privesc şi îl venerez. Pămintul din icoană mă priveşte în timp ce eu îl privesc. îmi vorbeşte tainic despre apartenenţa mea profundă la el. Şi în filmul lui Sokurov cosmosul mă priveşte şi îmi trimite o chemare misterioasă. Aidoma Sfîntului levitînd în icoana colorată, fiul şi Mama, Mama şi fiul mă interpelează, deşi privirile lor se cufundă una în cealaltă, ca într-o « Maică a Domnului a Gingăşiei ». Care este reversul privirii lor ? Ce văd ei în profunzimea acestei devorări vizuale ? Pe ecranul lui Sokurov trece întotdeauna un nor esenţial care invadează cosmosul, un nor misterios, luminat din spate, ca un personaj al lui Georges de La Tour, revărsîndu-şi torentul de lumină. Care este reversul acestui nor ? Cine trimite această lumină ? Dar această tăcere ? Ce respiraţie face să onduleze cîmpul de ombele, epiderma mîngîiată a pămîntului ? Imaginile acestea atît de pline, de simple, de tăcute au cu siguranţă un revers, ele vin către mine împinse de un suflu, de un duh...

Imaginea Fiului care îşi poartă Mama pe acest drum ce zdreleşte pămintul a devenit pentru mine irevocabilă. Fiul îşi duce îndelung Mama în tăcere — doar încălţămintea scîrţîie —, o femeie cu nasul ascuţit, încă tînără, o mumie cu ochi arzători.* îşi poartă naşterea şi propria-i moarte. Poartă Timpul, timpul ce toceşte şi păstrează deopotrivă. Apoi, ghemuit lîngă un pin, cu faţa spre cosmosul care se livrează într-o idee despre imensitate - dar noi nu vedem decît o clipită depărtarea, căci ochiul lui Sokurov vrea să ne arate foarte departele şi foarte aproapele, ochiul priveşte. Apoi se chirceşte şi plînge. îşi plînge condiţia de fiu, cea de a-fi-în-timp. A fost zămislit de această femeie pe care o poartă pe braţe ca pe un copil. Ştie că în curind va trebui să o înapoieze pămîntului.

Graniţa dintre imagine şi neant se identifică la Sokurov cu cea dintre imagine şi plenitudine. Intr-un anume sens, el realizează visul simbolist şi baudelairian nu doar în « corespondenţe », ci şi mai departe, în fuziunea artelor. Auzim toate « cuvintele confuze » ale lumii, palpăm cu degete de orb scoarţa vizuală a lumii, tremurăm ca un nou-născut la vîntul lumii. Sokurov este, fara îndoială, singurul care realizează uneori coloana sonoră înainte de a filma. Acesta a fost cazul primei părţi din Vocea spiritului, un film documentar în cinci părţi despre războiul de la hotarele Tadjikistanului. In prima parte, care durează 40 de minute, se aud Mozart (părţi din Concertele pentru pian 19, 13, 26), Oliver Messiaen (Douăzeci de priviri asupra copilului Iisus) şi Beethoven (andantele din Simfonia a Vil-a). Vocea lui Sokurov comentează muzica graţioasă şi tragică a lui Mozart, teribilul andante din Concertul 23, muzica unui martir, a unui omuleţ bolnav, copleşit de spaimă încă din 1785. Nimic nu anunţă încă războiul. Pe această coloană sonoră s-a filmat apoi în Republica Komi: era un peisaj de o imensă disperare, într-un golf înceţoşat, cu o stepă înzăpezită, un şir de pini mohorîţi, un foc ce pîlpîie cu intermitenţe în colţul din stînga, ţipetele înăbuşite ale pescăruşilor: patruzeci de minute de plan fix, în care se schimbă doar distanţa focală şi prin care trece uneori silueta neliniştitoare a unei fiinţe omeneşti. Tema războiului se anunţă doar spre final: dintr-un fondu lent apare un bărbat tînăr adormit, cu un cap ca împietrit, tragicul e înscris în visul său de soldat adormit între două alarme sau două spaime. Vocile spiritului e un prelung adagio pe tema fricii santinelei care nu ştie dacă secunda următoare nu va fi cea a morţii. Filmul său despre Dostoievski, Pagini în surdina (subtitlul e « Pe motive ale literaturii ruse din secolul al XIX-lea »), are ca temă centrală omul dezrădăcinat, Raskolnikov, şi omul din subterană, dar cineastul a renunţat la orice ficţiune şi chiar la orice embrion de intrigă. E un dialog imagine-muzică, iar Dostoievski dialoghează aici cu Mahler. In coşmarul căderii repetate, apa intră în dialog cu Cîntecele copiilor morţi de Mahler — viori angelice şi flauturi stridente. Sînt multe corespondenţe între angoasa muzicii şi angoasa imaginii, sugestia imaginii fixe şi « cuvintele confuze » ale naratorului-realizator, a cărui respiraţie e astfel mereu prezent-absentă.

Primatul sunetului în multe din creaţiile lui Sokurov este, evident, un protest împotriva venalităţii sunetului şi a imaginii din zilele noastre, un strigăt împotriva felului în care sîntem hărţuiţi de imagine, de spoturi şi clipuri. E, într-adevăr un mod de a exorciza universul de sacrificiu al omnivorului vizual contemporan. Mozart şi Mahler, scrîşnetul şi şoaptele gravează o lume sonoră puternică, din care nu lipsesc tăcerile, tăceri impresionante, care ne spun că e mai bine să fii surd decît asurzit, mai bine orb decît orbit.

Şi vedem mîna de orb a lui Sokurov pipăind lent un tablou, fie el Van Gogh sau Pieterson, ca o întoarcere la originile vizualului. « Soarele s-a dus deja departe. N-o să-i facem să se întoarcă. Dar pînza e caldă încă », murmură vocea lui Sokurov în Elegia traversării. Să ne amintim de soarele care s-a dus, obsesie a lui Dostoievski, venită din tablourile lui Claude Lorrain; aici, soarele care s-a dus nu şi-a lăsat nici lumina în urmă, ci doar căldura pentru mîna care pipăie tabloul.

Pînza e caldă încă, lumea e caldă încă şi încă frumoasă. Dar cacofonia ne asaltează din toate părţile, iar Sokurov încearcă să salveze o lume maculată. Locuit de această lume secundă care e arta, ne inculcă, puţin cîte puţin, ideea că lumea însăşi este o operă de artă. Nu există, fireşte, concurenţă între cei doi artişti: Creatorul pînzei dintîi a lumii şi creatorul celei de-a doua pînze, a artei. Nu poate fi concurenţă, ci prelungire. Iar dacă Creatorul nu poate fi prezent în muzeele în care ne conduce Sokurov şi cărora le restituie forţa primordială, el, Sokurov, ne poate face să-i presimţim prezenţa şi creaţia prelungită etern în cosmos. Creatorul poate fi regăsit în privirea fascinantă a bătrînei croitorese japoneze din Viaţă umilă, un film în care coaserea chimonoului de ceremonie devine un act grandios, chiar înfricoşător, superb ca primele versete din Geneză. Ochiul enorm, degetul amorţit, tăcerea ciobită de freamăt, cum se ciobeşte un vas de lut, abia scrijelit de stiletul meşterului. Ceva este pe cale de a se naşte în faţa noastră, naşterea şi moartea, într-unui şi acelaşi act. Uneori se aude din nou vocea gravă a lui Sokurov, reluîndu-şi murmurul lent, lenta cronică. Uşa culisantă de lemn a vechii locuinţe japoneze alunecă pe şina timpului. « îmi aduc aminte cum totul a devenit interesant pentru mine, vîntul, obiectele, zgomotele, viaţa toată. » Bătrînă îşi aprinde brasero-ul suflînd în el printr-o trestie - aşa se creează focul. Ea varsă conţinutul unui ulcior — aşa se creează apa. Pe cer, deasupra dragonului de pe coama sculptată a acoperişului, din spărtura cerului, ca întotdeauna la Sokurov, vine o rază de lumină : Creatorul veghează. Bătrînă doamnă reînnoieşte însă opera Creatorului, în timp ce, cu sîrguinţa unui artizan, peisajul din golul îngheţat al ferestrei reconstruieşte o stampă de Hokusai. Peisajul e artist, ca şi croitoreasa. Zumzetul de staccato ostinato al insectelor acompaniază oftatul şi tînguirea casei mari de lemn - casa lumii. Ochiul, nasul, nara sînt văzute sub lupă, nara mai ales, cu tufa ei mare de păr. Deasupra jăraticului, degetele încearcă să se încălzească. In ciuda frigului, insectele bîzîie, iar lemnele învăluite în brumă fumegă. Bubuitul tunetului însoţeşte, ca de atîtea ori, imaginea: zeii sînt acolo, în spatele norului. Norul ale cărui ornamente se împletesc şi se despletesc. Se va naşte ceva, Dumnezeu va crea iar lumea, aşteptăm o epifanie. Nu, apare o motocicletă. Degetele amorţite au băgat în sfîrşit aţa în ac. Răbdător, timpul se scurge printr-o clepsidră imensă cu gîtul strimt. In comparaţie cu ceea ce vedem, O inimă simplă a lui Flaubert e aproape o operă kitsch. Degetele, ochiul, respiraţia, insecta pe faţa de masă. Dumnezeu-mama coase lumea. Lumea va fi bine cusută, bine tivită.

De-a lungul a patru luni, Sokurov a fost nedespărţit de această modestă croitoreasă a lumii. Şi a avut tot atîta răbdare cît a avut şi cusătoreasa cu ochi de ciclop. El aştepta, aştepta transfuzia, supraimpresiunea imaginilor, transferul de retină. Aştepta cu umilitate.


Doamne, cît de perfectă este lucrarea Ta !


Vocea lui Sokurov îşi reia şirul: « Mi se părea că voia să-mi spună ceva, dar a tăcut.» Reţinerea sensului este aici împlinirea totală, imposibila captură a timpului. Sokurov nu răpeşte focul, ci timpul. Se ştie că ekphrasis e un procedeu retoric prin care o artă este încrustată în alta. Incrustată e povestea lui Teramene în Fedra (un fragment de film introdus în tragedie), galeria generalilor din poemul lui Puşkin Un comandant militar (pictură introdusă în poezie) sau tabloul lui Lorrain din Adolescentul lui Dostoievski. Nu fuziune a artelor, ci încrustaţie. La Sokurov, tabloul fuzionează cu filmul, cea de-a doua imagine intră în prima. Realul e transfuzat pînă ce totul se inversează şi peisajul pare încrustat în tablou, realul se încrustează în ficţiune. Ochiul care vede a devorat în întregime lumea văzută.

La începutul drumului lui Sokurov a fost Andrei Platonov. Lumea rarefiată a lui Platonov e sursa primă a inspiraţiei lui. O lume redusă la esenţial, la intim, la căldura corpului, la suflul inimii. Fiinţele lui Platonov întind braţele unele către altele, printr-o lume în care ierburile sînt rare, prin stepa săracă peste care suflă vîntul. Omul e aici un desen, un desen de căldură, de speranţă şi utopie. Primul film al lui Sokurov i se adresează lui Platonov şi transcrie pe ecran scurta lui povestire Rîul Potudan. Filmul Vocea singuratică a unui om înfăţişează un bărbat pe vremea foametei, a distrugerii lumii vechi, a fabricării lumii noi, reprezentată prin roata orizontală împinsă de oameni în zdrenţe. Aici se combină formele gălbejite, descărnate, spiritualizate din El Greco şi muzica obsedantă a lui Mahler. Nikita din Rîul Potudan, spune Sokurov, este istoria unei inimi slabe ; o inimă slabă ce nu suportă încă nici viaţa, nici iubirea. Un bărbat care nu se confruntă încă viril cu viaţa. Căsătoria lui cu Tatiana nu se poate realiza din pricina impotenţei lui. Şi nici cealaltă uniune, nu mai puţin trupească, cea a omului solitar cu viaţa colectivă, nu se poate înfăptui. Toţi sînt epuizaţi în urma războiului şi a lipsurilor. Omul descris de Platonov e, în esenţă, obosit. E chinuit de coşmarurile invadării fiinţei sale intime : « Brusc, s-a ridicat, apoi s-a aşezat. Gîfîia din greu de spaimă, ca şi cum ar fi fost epuizat după o cursă invizibilă. Avusese un vis îngrozitor: un animăluţ durduliu, din cele ce rod la grîu, asudat de efort şi lăcomie, se străduia cu tenacitate să-i pătrundă, cu lăbuţele lui, în mijlocul sufletului, ca să-i ardă pîlpîirea. » Cele două fiinţe singuratice din film întind braţele una către alta, dar nu izbutesc să se unească. Nikita trebuie să fugă, să se umilească, să devină rob de bunăvoie la tăbăcarul unde e pus să golească o fosă puturoasă. Micul animal sătul, avid e acolo şi îi roade inima. Fiinţele lui Sokurov, ca şi cele ale lui Platonov, nu posedă, într-adevăr, nimic, nici un bun spiritual, nici un bun carnal. Au în ele foame, iar acest avut e negativ. De altfel, Sokurov îşi înfometa realmente actorii. Şi totuşi - scrie în carnetul său -, un vis de Fragonard (Leagănul) trece ca o părere, un vis de fericire*.

In timp ce Nikita se umileşte în mlaştină, Tania merge de-a lungul fluviului, în căutarea unui loc în care să se sinucidă. Şi cînd, în sfîrşit, el se întoarce la ea, tot ceea ce se vede sînt cele două personaje aşezate alături, ca pe leagănul lui Fragonard, balansîndu-şi, ridicol şi grotesc, picioarele. Aceleaşi picioare legănate pe care le vom revedea în Viaţă umilă, picioarele în pantaloni ale bătrînei japoneze. In notele pregătitoare din jurnalul său din 1978, Sokurov scrie : « Scopul ideal: crearea adevărului. Grotescul lui Platonov. Viaţa pusă sub tensiune de idee — nu uita că trăieşti, nu te pierde din vedere pe tine însuţi. Organizarea haosului. » Să nu uiţi că trăieşti! într-adevăr, nimic nu uită mai repede eroii lui Sokurov, ca şi cei ai lui Platonov... [...]


* Actriţa Gudrun Geyer.

* Sokurov — culegere de texte, eseuri şi fotografii, sub direcţia lui Liubov Arkus şi Dmitri Saveliev, Ed. Seans, Sankt Petersburg, p. 33 şi urm.