Georges Nivat

Frumuseţe a Rusiei, de unde izvorăşti ? exclamam văzînd pe vremuri Diveievo. In haosul imaginilor postmoderne, al zgîrie-norilor ce devorează imensul cer al Moscovei, ne putem întreba dacă izvoarele nu vor seca sau dacă nu vor fi secat deja. In Marea Albă există un arhipelag mîngîiat de ultimul dar al Gulf Stream-ului: împrejur, marea e îngheţată, dar niciodată cu totul, mereu rămine o fisură neagră pe suprafaţa ei albă. Acolo s-a născut solida Mănăstire Solovki, fortăreaţă a ortodoxiei ruse, a rezistenţei la reformele din secolul al XVII-lea, care a fost loc de detenţie de sinistră amintire din 1919 pînă în 1939. Acea panglică de apă neacoperită de gheţuri făcea imposibilă orice evadare înspre mare.

Trebuie să fi văzut zidurile ciclopice de piatră ale mănăstirii pentru a înţelege ce pol de putere a fost aici. Două culmi de vreo sută de metri dau relief arhipelagului. Pe una se află Biserica Sekira, folosită în chip de carceră; din înaltul scării abrupte ce coboară spre mare erau aruncaţi iarna deţinuţii, legaţi de o bîrnă groasă; ajungeau pe ultima treaptă în bucăţi. Gulagul a părăsit apele în 1939, pentru a se instala pe uscat, în Siberia. Unul dintre locuitorii arhipelagului a creat anul trecut un mic muzeu al gulagului, cu scîndurelele de lemn care se legau de glezna morţilor, cu inscripţii şi registre. Directorul muzeului a distrus expoziţia, căci Solovki nu trebuie să devină un loc al plîngerii acelui sălaş de moarte pentru utopie care a funcţionat aici preţ de douăzeci de ani. Biserica a refăcut mănăstirea, împărţind puterea teritorială cu muzeul, interesat mai ales de banii cîştigaţi în sezonul estival. Gherman, un călugăr moldovean care s-a întors primul aici, a adus cu el o sută de călugări. De curind, patriarhul şi preşedintele ţării au venit să asiste la redeschiderea şi sfinţirea acestui locaş. Slujbele monahilor sînt superbe, lente, severe ; arhimandritul e un om prietenos. In sîmbăta în care am fost la vecernie, au fost primiţi doi noi călugări, care şi-au petrecut noaptea în picioare, în faţa icoanei Maicii Domnului, cîntînd psalmi.

Aici, ortodoxia încearcă să renască, nu cu puterea de pe vremuri, de negîndit de-acum înainte, ci primind mii de pelerini la sărbătorile din august, ocupîndu-se de viaţa spirituală a enoriaşilor, construind, încetul cu încetul un pol al «stăreţiei» apt să rivalizeze cu marea Mănăstire Optino din sudul Moscovei. Din mia de locuitori din arhipelag, o sută gravitează în jurul muzeului, altă sută în jurul mănăstirii, iar ceilalţi trăiesc în acest deşert de zăpadă şi de superbe aureole boreale, în izolarea care ţine opt luni din douăsprezece, pentru că doar avionul poştal aterizează de două ori pe săptămînă, dacă vîntul nu e prea puternic. Vara e o concurenţă acerbă între mănăstirea care se străduieşte să reanime pelerinajele de pe vremuri, muzeul care vrea să scoată bani din Solovki, acest Ierusalim de la Marea Albă, şi negustorii de distracţii care poluează calmul, frumuseţea sublimă a locului cu muzică pop, fete dezgolite pozînd pe fondul auster al stîncilor şi birturi care împînzesc pădurea. Zosima, întemeietorul, n-ar recunoaşte locul, auster pe vremea lui. Rusia se luptă corp la corp cu alternativa « comerţ cu toate cele » sau «limite la toate cele ». Fără limite impuse, leagănul spiritualităţii, care păstrează şi amintirea victimelor gulagului, va deveni un Saint-Tropez al Marelui Nord, fara suflet. Eu nu-mi pierd speranţa : la Solovki, în şiragul alb de insule din marea îngheţată, unde albastre sînt doar urmele îndepărtate ale Gulf Stream-ului, ortodoxia nu va muri; stîncile sale ciclopice, labirinturile sale preistorice, canalele secrete, extraordinara pioşenie adunată de veacuri nu se vor lăsa mînjite !

Călătoria mea la Zaostrovie a fost răspunsul la o întrebare: este ortodoxia la fel de fragilă azi ca ieri şi ca odinioară, atunci cînd Sfînta Rusie s-a prăbuşit atît de surprinzător, cînd ateismul s-a implantat atît de rapid în sufletele simple după ce cucerise sufletele rafinate, atunci cînd Lenin a putut să ordone fara grijă decimarea clerului, iar succesorul său, seminaristul răspopit, s-a gîndit la un moment dat chiar să lichideze definitiv acest vestigiu, acest opiu al poporului, religia... ? La 20 km de Arhanghelsk, la ţărmul Mării Albe se află una dintre rarele parohii rămase în picioare în anii '30 în ciuda campaniei pentru ateism. Ne aflăm în regiunea Pinega, la est de rîuleţul Ostrovka, în tîrgul Zaostrovie, adică « tîrgul de dincolo de Ostrov ». Biserica de lemn, închinată Rugăciunii Maicii Domnului, datează din 1688. Multă vreme a fost magazie de grîne. Astăzi, restaurată sumar, ea nu poate ascunde uriaşa despicătură făcută pentru a permite trecerea căruţelor de fîn, o gaură ce desfigurează superba structură din trunchiuri de lernn înnegrite de ploi. Clopotniţa, de formă piramidală (aceea care a fost interzisă în secolul al XVII-lea), este înconjurată de opt mici clopotniţe-bulbi. Alături se înalţă biserica de piatră, cu hramul întîlnirea din Templu, întemeiată în 1827. Jos în biserică e cald, sus e rece. Din clopotniţa înaltă, splendidă, se văd cîmpurile mlăştinoase, pădurile, micile ateliere şi Marea Albă la orizont.

Este singura biserică din regiunea Arhanghelsk în care cultul nu a fost interzis. E şi una din puţinele încă în picioare : din cele 89 de biserici ale oraşului Arhanghelsk, 88 au fost distruse. Cele mai frumoase ansambluri monastice, cum era cel din Holmogor, au fost aproape rase de pe faţa pămîntului. De ce face excepţie Zaostrovie ? E o enigmă! Citind cronica redactată de parohie, putem vedea cum femei de ispravă, « stareţele » consiliului impus de lege, au colectat banii de impozite, au obţinut autorizaţiile necesare, i-au ajutat pe preoţii care s-au succedat; dar zelul pios şi curajos nu constituie o explicaţie suficientă pentru aberaţia de decenii a acelei biserici rezistînd în ţara ateismului activ. Preoţii acestei parohii au pierit cu toţii în gulag, dar biserica a durat... In acea vreme, în toată imensa Rusie nu existau decît 240 de biserici în care se mai slujea. Aceasta este una dintre cele 240 ! Picturile de la mijlocul secolului al XIX-lea au avut de suferit de pe urma umidităţii; Pantocratorul, o imagine destul de kitsch de la începutul secolului XX, mă priveşte din dosul petelor de umezeală. In iconostasul monumental, murdar sînt prinse şi icoane vechi împodobite cu şiruri de mărgele. Parohia nu se sprijină aproape deloc pe cei din imediata vecinătate : în blocurile-magherniţe de pe timpul lui Hruşciov — nişte cuburi degradate, care stau să cadă, deşi nu au mai mult de patruzeci de ani — trăiesc muncitori la şomaj, oameni care nu merg la biserică. Parohia este formată în primul rînd din creştini convertiţi, veniţi din oraşele vecine, de pe lîngă Arhanghelsk şi Severodvinsk (acolo îşi construia Uniunea Sovietică submarinele nucleare, dar azi e doar paragină industrială). Parohia este opera unui preot de 30 de ani, numit aici în urmă cu zece ani, pe cînd era incredibil de tînăr — Biserica era atunci pe cale de a renaşte şi îşi fabrica în grabă preoţii. Soţia părintelui Ioan a fost muncitoare în industria textilă. Au trei copii. El a restaurat un presbiteriu de lemn, fara apă curentă, dar curăţel, cu o baie ridicată în mica grădină, dar în zilele de baie trebuie cărate vreo douăzeci de găleţi de apă de la puţ. Fraternitatea care s-a format în jurul părintelui Ioan este unul dintre grupurile cele mai uimitoare pe care le-am văzut vreodată în Rusia : întemeiată acum opt ani, frăţia numără în prezent peste o sută de fraţi şi surori ; toţi vin la liturghie duminică, toţi îl au ca duhovnic pe părintele Ioan ; unii sînt directori de uzină, alţii, muncitori, contabili, universitari, funcţionari. In unele privinţe, ai impresia că retrăieşti Faptele Apostolilor. Aici, ca şi în alte locuri din Rusia, creştinismul şi-a recăpătat trăsăturile uluitoare protoapostolice. Se reinventează o comunitate creştina cu un devotament şi o credinţă uluitoare pentru creştinul venit din comunităţile occidentale cam slăbite.

Frăţia dezbate probleme de ecleziologie şi, mai ales, de cateheză. Şi aici, ca şi la Moscova, la părintele Gheorghi Kocetkov, cateheza este o preocupare de căpătîi. Ea se face în trei etape şi durează un an ; zecile de adulţi care o parcurg trec prin bazele creştinismului, învaţă liturghia ortodoxă, apoi istoria Bisericii. Ca în vremurile de demult, catehumenii părăsesc liturghia la un moment dat, atunci cînd diaconul spune : « Ieşiţi, catehumeni! » Sfîrşitul « intrării în Biserică » e marcat prin pelerinaje, adesea de la o frăţie la alta.

In ortodoxia rusă, limba liturgică a rămas slavona bisericească - o limbă derivată din bulgara veche, limba sfinţilor misionari ai ortodoxiei Chirii şi Metodiu, dar, în fond, o limbă «străină ». Aşa cum străină era şi latina credincioşilor catolici înainte de Vatican II. Bineînţeles, obligaţi să stea în picioare ore întregi în timpul lungilor slujbe, ştiind despre ce e vorba, pînă la urmă, oamenii îşi însuşesc rudimente de limbă, dar imensa majoritate a credincioşilor şi chiar unii preoţi nu o stăpînesc. Totul se înţelege cu aproximaţie. Dacă adăugăm faptul că unele rugăciuni sînt secrete, că se spun cu voce joasă, în taină şi că altele sînt psalmodiate, adesea rău înţelese, putem trage concluzia că enoriaşul ortodox e departe de a înţelege totul. Desigur, corpul lui pricepe, face mătănii, sărută icoanele, aprinde luminări, dă acatiste pe care scrie numele morţilor săi, pentru ca ele sa fie pomenite de preot. Ia anafura şi apoi apă sfinţită călduţă dintr-un pahar de metal, ca să se întărească după lunga noapte şi dimineaţa de post: această evlavie a corpului joacă un rol important şi trebuie să ţinem seama de ea, mai ales atunci cînd o comparăm cu tradiţia protestantă, o tradiţie intelectuală din care corpul este îndepărtat. Mulţi preoţi citesc totuşi Evanghelia în rusă, după ce slujesc în slavonă. In parohiile aflate sub influenţa părintelui Kocetkov, fiecare are o carte de rugăciuni şi urmăreşte textul slujbei - o mare noutate.

Influenţă protestantă ? Aggiomamento ? Rusia ortodoxă se opune şi se revoltă uneori cu ură împotriva acestor noutăţi, dar, puţin cîte puţin, situaţia se schimbă, şi e cu atît mai bine. Episcopul din Arhanghelsk, care mă primeşte în audienţă la reşedinţa sa oficială, abordează subiectul de-a dreptul: trebuie păstrat misterul limbii sacre. Cum să spui într-o limbă profană cuvintele de la Niceea despre aşteptarea «învierii morţilor » ? In rusă, este imposibil. Totuşi, episcopul, tînăr şi activ, nu interzice cu totul inovaţiile, mai şi închide ochii. Problema limbii nu este secundară: ce vrea Biserica renăscută să insufle lumii ? Vrea să acţioneze în această lume, aşa cum pretinde că o face de la publicarea documentului Sfîntului Sinod despre activitatea socială a Bisericii ? Să « bisericească » lumea ? Să menţină o oază liturgică ? Să aducă în Rusia scheletul ideologiei, ce-i lipseşte de la căderea ideologiei sovietice ?

Astăzi, Biserica este majoritar ritualistă, căci prezentă masiv alături de putere, dar se opune influenţelor « protestante », frăţiilor care pretind că vor să refacă lumea pornind de la bază. In fond, continuă schisma între partizanii unei vajnice prezenţe materiale (Iosif din Volokolamsk, în secolul al XVI-lea) şi cei ce vor o Biserică lipsită de mijloace, fara bani (contemporanul lui Iosif, Nil de la Sora). Intre cele două căi (care pot fi observate şi aiurea - e oarecum şi problema celor de la Port Royal în secolul Marelui Rege), înfruntarea e mai aprigă ca niciodată, deşi patriarhul încearcă să o domolească. Din acest punct de vedere, este foarte instructiv cazul preotului Edelgueim, din dioceza Pskov, relatat în ultimul număr al revistei Kontinent. Preotul, care a vrut să catehizeze ieşind din carcanele cultului, s-a izbit repede de episcop şi, după ce a publicat lucrarea Dogma Bisericii, unde ataca principiul subordonării excesive, a fost condamnat de Consiliul diocezei din Pskov. Edelguiem pretinde că-i aminteşte Bisericii principiul « catolicităţii » (în rusă, sobornost), simbolul credinţei. Altfel spus, el atacă frontal structura monarhică a Bisericii actuale. Răspunsul a fost violent: Consiliul diocezei I-a condamnat in absentia. Procesele-verbale ale şedinţei Consiliului, publicate de Kontinent, sînt elocvente : se vede atmosfera de servilism faţă de episcop — o « farsă », zice părintele Pavel într-o scrisoare deschisă către episcop. Suspendarea recalcitrantului a fost cerută de mai mulţi credincioşi zeloşi, dar încă n-a fost pronunţată. « Preotul Pavel este vizibil bolnav mintal — a declarat unul dintre participanţi —, trebuie să oprim epidemia, căci boala e contagioasă. »

In fond, în Biserică are loc dezbaterea « autoritate şi libertate ». Se discută, de asemenea, despre natura Bisericii aşa cum e dorită astăzi de poporul creştin din Rusia : reformată, profesionalizată, întoarsă la principiul protoapostolic, sau puternică, dominată de cult, cu un popor pasiv de credincioşi, rămasă în cadrul unei liturghii pe care acel popor nu o înţelege cu totul ?

De curind, patriarhul Aleksei a trimis ortodocşilor ruşi din Occident o epistolă propunînd diferitelor jurisdicţii de acolo să se reunească sub autoritatea morală a Moscovei şi sub preşedinţia de onoare a mitropolitului Antoni de Souroge de la Londra, un personaj charismatic ce se bucură de respectul tuturor şi e reprezentativ pentru noua ortodoxie din Occident. Dar Antoni — un chirurg englez convertit la ortodoxie sub influenţa lui Vladimir Lossky, ca şi Oliver Clement, admirabil reprezentant al puterii ortodoxiei dezrădăcinate — a murit. Şi chiar dacă Antoni ar fi fost încă în viaţă şi ar fi acceptat preşedinţia, rămine întrebarea despre semnificaţia acestei suprajurisdicţii, care ar readuce în ograda Moscovei Biserica de peste hotare, acum afiliată Constantinopolului. Principiul acestei uniuni — «tradiţia rusă » — este şi el contestat: nouă generaţie a emigraţiei ruse simte că aparţine şi Occidentului, şi Rusiei. Aceşti oameni au deprins gustul libertăţii spirituale, al solidarităţii cu ceilalţi creştini, al noii expresii a noii teologii, reprezentată de Oliver Clement — acesta a participat la dezbatere şi i-a spus patriarhului că, francez de origine fiind, nu vede cum s-ar reintegra în Biserica rusă, căreia nu i-a aparţinut niciodată.

E, în fapt, o chestiune dureroasă : unii cred că, prin apropierea de Moscova, Occidentul ortodox ar putea sprijini forţele înnoirii chiar în Rusia; alţii se tem să nu fie subordonaţi, dar văd mai cu seamă în apariţia unei ortodoxii occidentale aflată în afara legăturilor cu tradiţiile naţionale — care au constituit cimentul marilor patriarhate, al celui sîrb, rus, român, grec — şansa înnoirii în viitor a ortodoxiei. Dacă eu văd corect lucrurile, ortodoxia trăieşte acum cu obsesia tronului lui Petru. Dar această obsesie nu este decît a preoţilor, iar nu a maselor de credincioşi. I-am găsit urma, lucru destul de neaşteptat pentru mine, într-o scrisoare adresată de părintele Serghei Bulgakov, de la Ialta, părintelui Florenţiu. Acesta l-a ajutat să devină preot ortodox şi a jucat un rol considerabil în evoluţia lui, dar a rămas în Rusia bolşevică şi a murit într-un lagăr de concentrare comunist, în vreme ce Bulgakov a plecat, printr-o întîmplare, în Crimeea, iar de acolo în Occident, unde a întemeiat Seminarul Sfîntul Serghei, aflat pe rue de Crimee din Paris. Scrisoarea este consacrată în întregime lipsei de încredere a lui Bulgakov în puterile pe care i le dă Biserica Ortodoxă. Se întreabă dacă n-ar trebui să recunoască puterea Papei de la Roma pentru că, fara această putere, Biserica este ca şi orfană. Se simte de acord cu cardinalul Newman, care spunea că Biserica este Papa. « Noi nu avem vreun Papă în inimă — scria el —, nici un fir mistic nu ne leagă de Putere. » In cele din urmă, Bulgakov va renega această tentaţie papistaşă, dar cred că putem vedea aici mărturia descumpănirii unui preot care voia să lege lumea de Biserică, o lume pe care o vedea decreştinîndu-se şi sălbăticindu-se sub ochii lui. Nu e vorba de Puterea Cheilor, deţinută de preotul ortodox, ci de firele care-l leagă de un Centru. Brusc, centrul dispărea, sobomost-ul ortodox se prăbuşea, războiul civil despărţea jumătăţile duşmane ale Rusiei.

Şi astăzi preotul rus este foarte singur. Cînd este cu adevărat misionar, asupra lui apasă o responsabilitate gigantică. Călăuzeşte sufletele, conduce parohia, se străduieşte, la nivelul lui, să dezvolte acţiunea socială a Bisericii. El e vîrful piramidei către care se îndreaptă privirile temătoare ale celor care aşteaptă de la el puterea; adesea, asemenea lui Bulgakov, preotul îşi spune că nu are putere, se simte părăsit, tînjeşte în chip confuz după o mai mare comuniune cu Biserica. Idealul ortodoxiei de a răspîndi mesajul Bisericii în lume e foarte frumos, dar el duce şi la anxietate, deoarece această cuprindere ecleziastă a fost lovită de Catastrofa în secolul XX, iar în Rusia actuală au rămas puţine urme adevărate de creştinism. Eşti ortodox, nu creştin... Ca să fii rus, trebuie să fii ortodox — să regăseşti filiaţia pierdută în comunism, acest surogat de creştinism. Teama ortodoxiei în faţa acestei responsabilităţi, teama faţă de Tu es Petrus explică, poate, şi extrema ostilitate faţă de Biserica Catolică. Ioan Paul al II-lea a fost în România, dar nu va merge în Rusia : împotrivirea e prea puternică. în refectoriul Mănăstirii Intîmpinarea Domnului din Ivanovo - o mănăstire de femei condusă de arhimandritul Ambrozie -, un părinte foarte blînd mi-a spus: «Am pierdut şi România. » Se referea, desigur, la călătoria Papei. Eu sînt protestant, aşa că n-am intrat în dispută, dar i-am spus pur şi simplu că nutresc o mare consideraţie atît pentru catolicism, cît şi pentru ortodoxie, o consideraţie chiar mai mare pentru ortodoxie şi pentru cea din Rusia, blîndă şi severă în acelaşi timp, un amestec de Nil de la Sora şi Iosif din Volokolamsk, de dulceaţa Mănăstirii Diveievo, un loc de mare deschidere, unde eşti primit de surîsul lui Serafim - « Bucuria mea ! » spune sfîntul - şi meterezele posomorite ale mănăstirii din Tolg, unde eşti primit cu suspiciune, sau Pociaev în Ucraina, unde călugării morocănoşi seamănă cu zidurile neprimitoare şi parcă nici nu vor să deschidă porţile. Arhimandritul Ambrozie a construit din temelie o nouă mănăstire într-un oraş muncitoresc care e un adevărat model de decreştinare sovietică. Specialist în chestiunea lipsei de validitate a botezului heteroslavilor, a vrut imediat să mă boteze din nou. De altfel, nu era întîia oară - episcopul din Tver mă luase şi el cu binişorul, vrînd să-mi salveze sufletul. Intr-un anume sens, mănăstirea lui mi se pare a fi un bastion al reacţiunii. Oamenii de-acolo voiau să discute cu mine de parcă aş fi fost Possevino, trimisul Papei pe lîngă ţarul Ivan cel Groaznic, mare amator de dezbateri teologice, dar pe care era destul de periculos să-i contrazici... Nu mi-a fost uşor să-i explic că nu sînt teolog, că nu sînt interesat de dezbateri şi că sîntem atît de puţini cei care mai credem în Hristos cel viu, încît ar fi mai bine să ne unim forţele. Dar Ambrozie este un colos activ, care vizitează închisorile, primeşte, încurajează, întreprinde. Fiul prietenului meu Simon Markiş, nepotul scriitorului evreu omorît de Stalin, a devenit ieromonah sub oblăduirea sa... Şi pare fericit în această nouă fortăreaţă, în care se ocupă de catehizarea surdomuţilor prin Internet, vara strînge finul şi iarna cîntă la slujbe. Şi totuşi, există şi o ortodoxie deschisă la colaborarea cu alţi creştini la părintele Aleksandr din Sankt Petersburg, în sînul unui comitet interdioceze pentru opere creştine. Este adevărat că finanţarea vine de la creştinii din Occident, mai ales de la luteranii suedezi sau danezi. Schisma nu e un lucru neobişnuit pentru spiritele din Rusia, unde o anumită majoritate obscurantistă ar vrea să pună la punct ramura minoritară a ortodoxiei, aceea care vrea să catehizeze înainte de a gestiona şi care vrea să dialogheze cu ceilalţi creştini din Rusia, punînd umărul şi la acea acţiune socială care nu e strict confesională.

Rusia ortodoxă trăieşte astăzi plenar, dar periculos de aproape de putere. Fiii ei se sfîşie cînd vine vorba despre misiunea Bisericii în Rusia. Lucrurile cele mai bune stau alaturi de cele mai rele. In ziua de Paşte a anului 2003, m-am dus întîi la slujba religioasă ce se ţinea într-o bisericuţă de pe strada Gagarin, de la Moscova, Biserica Sfîntul Vasili. Atmosfera era caldă, pascală, familială. Apoi am mers la imensul locaş al Mîntuitorului Hristos, care era în apropiere. Edificiul gigantic, reconstruit strălucea, pe ecrane imense se proiectau în piaţa din faţa bisericii imagini din interior, difuzate în întreaga Rusie - teatru fara suflet, un public de curioşi, imposibil să percepi măcar un cuvînt din slujbă. In acea noapte de Paşti am pus în balanţă cele două feţe ale ortodoxiei. O, voi cei de departe, nu o judecaţi după ce se vede la televizor! Confruntarea dintre noii creştini, care trăiesc o renaştere atît de invidiată de occidentali, şi imensa majoritate a acestor locaşuri de cult prea ritualizate e esenţială pentru supravieţuire : va fi vorba ori de rit, ori de convertirea inimilor. Şubreda autoritate a patriarhului bolnav ţine dezbaterea încă vie. Măcar de n-ar trebui să se întoarcă în catacombe ! Unul din înaltele locaşuri ale Rusiei este pentru mine Biserica Frăţiei Sfînta Anastasia, aflată pe cheiul Locotenentului Schmidt de la Sankt Petersburg. Părintele Aleksandr a luat în stăpînire acest loc pe cînd era doar o ruină. înainte de Revoluţie, aici era reşedinţa din Capitală a episcopilor de Vologda. Clădirea a fost repede refăcută, iar acum e împărţită între Frăţia Sfînta Anastasia şi un orfelinat municipal susţinut de surorile din Frăţie. Biserica e la etajul întîi, lumina intră prin nişte ferestre imense care dau spre Neva. Ne aflăm aici înainte de podul Locotenentului Schmidt, navele sosesc din largul mării şi, adesea, în cursul liturghiei, vezi pe fereastră alunecarea pe apă a punţii superioare. Altarul, lucru rarisim, are şi el trei ferestre ce dau spre centrul istoric ; prin uşile împărăteşti zăreşti înaltul dom aurit al catedralei Sfîntul Isaac. Năvala celui mai monumental oraş din Europa în slujba religioasă are ceva misterios şi profund emoţionant. După liturghie, părintele îi primeşte pe cei care au nevoie de un sfat şi stau îndelung de vorbă; urmează agapele fraterne. In prima săptămînă din postul mare am auzit acolo ultimele părţi ale slujbei religioase de după vecernie, Imnul Sfîntului Andrei din Creta; în joia din ultima săptămînă a postului, cele patru părţi ale imnului sînt spuse la şir; este una dintre slujbele cele mai lungi şi, de asemenea, una dintre cele mai poetice. « Cum să încep plîngerea mea despre faptele din nenorocita mea viaţă ? Cum să încep, o, Hristoase, hohotul meu de plîns de astăzi ? »

E mai puţină lume decît duminica, credincioşii sînt la lucru. Aici sînt vreo douăzeci, toţi tineri, fara a le mai pune la socoteală pe surorile Frăţiei, care sînt infirmiere la orfelinat. Noua Rusie creştină renaşte aici, departe de zgomot, dar în lume.

Moartea lui Dumnezeu nu a durat atîta în nici o altă ţară a creştinătăţii. Este oare acesta un avantaj pentru supravieţuire ? Este o rană deschisă veşnic ? Nu se ştie. Aici, ca şi în alte părţi ale creştinătăţii, Dumnezeu a părăsit spiritele, scena e goală, dar religia oficială, care a făcut atîta rău creştinismului din Vechiul Regim, e gata să se afirme, îi acuză pe ceilalţi, ocupă locurile din primele rînduri la binecuvîntările din uzine sau de la regimente. Dumnezeu să apere Rusia de ei! Moartea lui Dumnezeu nu e un lucru grav : dacă e « mort », înseamnă că e încă aici. Absenţa, absenţa totală e mult mai rea. «Vino, suflet nefericit, cu trupul tău, spovedeşte-te Ziditorului a toate cele, îndepărtează-te de tăcerea ta, adu Domnului lacrimile pocăinţei tale », continuă Sfîntul Andrei din Creta.

Pentru Nietzsche, Dumnezeu era mort, dar el a recunoscut colosul pus la pămînt - Dumnezeu, mort, exista încă. Pentru atîţia oameni din secolul XXI nu se mai vede nimic acolo culcat la pămînt. Şi totuşi... La Arhanghelsk, un bărbat foarte tînăr, devenit adventist fervent, brutar de meserie, se duce la cuptorul lui în fiecare dimineaţă la ora 5, iar de cum termină, aleargă de la o bătrînă la alta, le face tuturor cumpărăturile, curăţenie, le găteşte. Au început să-i spună Aleksei, «omul lui Dumnezeu». Pentru el, cadavrul lui Dumnezeu nu există. El are fraţi în toată imensitatea Rusiei, poate merge dintr-un oraş în altul, locuieşte la ei. La Aleksei şi la camarazii săi, fara nici un sprijin, a reapărut această Rusie plină de fervoare, heterodoxă, populară, credincioasă activ. Ţară a uriaşelor contraste, Rusia este astăzi şi credincioasă, şi necredincioasă, occidentală şi pravoslavnică, blasfematoare şi binecuvîntată. Nimic n-o poate ajuta să scape de această dualitate. Capetele arcei ruse sînt atît de îndepărtate, încît nu există nimic comun între bătrînica de la suburbia Arhanghelskului, care supravieţuieşte cu cel mult 900 de ruble pe lună şi care bea apă cu rugină şi cu pămînt atunci cînd apa aceea binevoieşte să curgă la robinetul din blocul construit pe vremea lui Hruşciov, devenit o căzătură puturoasă şi bălţată, şi tînărul modern, la curent cu cursul valutar şi Bursa de pe Internet, care merge seara într-un cabaret cu orchestră, îşi petrece week-end-ul într-un hotel stil neovechi rusesc, cu turnuri şi ziduri de incintă, păzit discret de o trupă de bodyguarzi mătăhăloşi care ţin legătura prin telefoane mobile.

Ne mişcăm foarte încet, vaporul nostru e imens şi îşi schimbă foarte lent direcţia, dar, odată ce a pornit, nimic nu-i va putea opri. Mă gîndesc la cugetarea lui Viktor Astafiev, scriitor din Krasnoiarsk: nimeni nu ştie încă în ce direcţie o va lua imensul cargou rus...